La o adica, as gasi vreo explicatie: e mai lesne sa-l invidiezi si sa-l omori pe altul pentru ceea ce tu n-ai (si nu te straduiesti sa obtii), decit sa-ti afli propriile impliniri in ceea ce tu poti (mai stie cineva lectia lui Steinbeck?). Si-o fi inscris in ADN-ul unora sa crape uitindu-se la vecini cum prospera. Prospera muncind, nu furind! Tine de psihanaliza: invidiosii astia nu de hoti si pungasi sint isterizati, ci de oameni care obtin ce obtin cu sudoare si truda (nu cu singe, ca asta trimite la alte alea… )!
Pe continentul american, in Statele ce aproape fac legea de-o suta de ani incoace, diferentierea coloristica a fost din start sursa de nedreptati si crime fara sens. Dar tot acolo, de la un timp, chestiunea a devenit caduca. Le va fi dat Dumnezeu americanilor mintea de pe urma, ca la romani? N-as crede. Mai degraba au vazut ceea ce era de vazut: ca pentru Dumnezeu toti oamenii sint egali. (Macar in fata mortii, nu?) Si-atunci, la ce bun discriminarea pe chestie de culoare? Asta pas mare pentru omenire: culoarea nu conteaza! (Eu, cind eram intrebat, mai an, daca mi-as lasa fata sa se marite cu un negru, raspundeam ca Moromete aluia cu facultatile – „facultati pe ma-ta!”) Sau poate corect e: culoarea nu mai conteaza? Nu ca diferentiere negativa (alb=bun, negru=rau, galben=asa-si-asa, rosu=kill it, Dick!). Lumea fara culori ce-ar fi? Un pustiu monocrom, indiferent ce nuanta ar avea, delirant sau paranoic sau cum vreti sa-l numiti… Nu degeaba se spune ca Paradisul este multicolor, iar Infernul intunecat, adica monocolor!
Dumnezeu este orb. Asta e o problema de logica, nu de teologie! Daca Dumnezeu inseamna Dragoste, iar dragostea e oarba, ce rezulta? Dar este Dumnezeu logic? In orice caz, daca restringem la rock aria testata cu imblaciul, limpezindu-ne ochii de praf, observam ca Dumnezeu a daruit harul Sau tuturor. Albi, cafenii, creoli, mulatri, negri, rosii, blonzi, bruneti, albinosi, cu ochi albastri, caprui, negri sau verzi – nu exista regula ce indica preferinte! Clapton este alb, B.B. King e negru, Madonna este cum este, Tina Turner nu mai stii cum este, pe cind Aretha Franklin nu e decit neagra, iar Ofra Haza, ciocolatie. Cu toate astea, darul muzicii le-a fost dat in mod egal, si doar norocul, inteligenta & marketingul fac diferenta. Unii comentatori au ambitia intocmirii de clasamente pe genuri, pe instrumentisti, pe alte criterii. Asa se spune ca albii stiu la chitara mai bine decit negrii, ca indienii pot la sitar altfel decit europenii, ca negrii au ritmul in singe, iar albii in creier etc. Toate astea pot fi egal adevarate si discutabile pina la fundul sticlei. Ceea ce ramine sigur e ca la un concert rock ai sa gasesti toate natiile si toate culorile extaziate. Iar rockul – vorbind in termeni de sociologie – a fost instrumentul nr. 1 in anularea segregatiei rasiale, atit in SUA, cit si in restul lumii. De la concertul pentru Bangladesh la cel pentru Nelson Mandela si Live 8, exemple destule…
P.S. Celor care cred ca albii sint mai buni chitaristi decit negrii, un indiciu actual: Robert Randolph – Colorblind.