Emil Brumaru: Azi am luat la mine acasa, am adoptat cerul atit de dureros de senin si l-am pus pe tavan. L-am lipit direct pe varul vechi, zgrunturos. O sa am grija de el, o sa-l scutur de praf, o sa-l curat de plasele de paianjeni din unghere, o sa-i misc soarele cu mina de la rasarit la apus. Inca nu stiu cum o sa procedez cu dinsul noaptea, cind se umple de stele! Sa-l bag sub plapuma?
Dupa-amiaza, cind de obicei ma odihneam putin, atipind chiar, ma uitam la cerul lipit de tavan mult timp. Odata am surprins formarea unor nori destul de mici, a urmat o ploaie fina ca o ceata si, in final, aparitia unui curcubeu feeric. Am observat ca curcubeul avea un picior sprijinit pe raftul din mijloc al bibliotecii cu carti cartonate. Celalalt picior isi pusese talpa lata intr-un lighean larg, emailat, plin cu rufe murdare, lasate la muiat. M-am speriat ca l-as deranja daca ma misc. Si doream atit de mult sa am curcubeul in casa! Eventual sa-l perii, ca sa luceasca mai tare…
V.D.N.: Ati adoptat cerul! Atunci eu sa ma uit in jos, sa adopt talpile lucrurilor, si musuroaiele, si mustatile cirtitelor, si – ce indrazneala! – cornitele melcului. Semnez un contract de adoptie, ma angajez sa nu le abandonez vreodata, iar cind vor veni ploile si noptile, cind vor veni ciorile, sa las curcubeul sa se odihneasca pe toate acestea. Si nu voiam mai mult decit un pui de pisica…
E.B.: Un pisic se poate vedea oriunde, mai ales sub masa, mieunind disperat, cu gura maaare… Si daca esti mai atent, auzi dinspre usa ce da spre bucatarie un freamat de frunze dese, carnoase, lucind intens, verde: e evident ca locuim intr-un copac enorm! Toate actele de adoptie sint pastrate la loc uscat, curat, pazit, cu literele caligrafiate vioriu, stampilate si parafate parfumat de domnul notar, la notariatul din apropiere.
V.D.N.: Domnul notar era un bursuc cu surtuc. Ne intreba, impingindu-si ochelarii cu rama de baga: deci cerul, deci mu-suroiul, deci pisicul? Nota. Si atunci ploaia? Si atunci scoarta copacului? Ba, raspundeam, ba, caci scoarta copacului ne-a adoptat ea pe noi, multumim frumos. Si pirueta faceam.
E.B.: Scoarta nu a venit la mine, spuse plictisit Bursucul notar. Da, nu a venit, repeta o Rima secretara, destul de rozalie si grasuta. Dar nici nu putea, se ofusca Fetita, ar fi ramas copacul in pielea goala, asa ceva nu-i frumos, e nerusinare pura, se imbufnara in cor toti, impreuna cu cititorii, ne-a zis si Diriga! Dar eu cum stau mereu in pielea goala la serviciu, se incapatina Rima secretara; desigur, in pamint, pe afara umblu numai dupa ploaie… Ei, nu, copacii au scorburi, replica Fetita, cum sa ramina un copac cu scorbura in pielea goala? Pe noi la scoala nu ne invata asta… Ma rog, molfai Bursucul notar, chestia e ca nu sinteti adoptati cu acte in regula, e grav!
Daca ai un cer pe tavan, am readus eu discutia la normal, e bine sa-ti pui si o cimpie pe podele; o cimpie cu o bucata de riu prin mijlocul ei, iar pe malul riului cu brotaci obsceni!
Riul incepea brusc de sub un dulap de haine, curgea printre picioarele solide ale mesei, facea o bulboana limpede linga soba de teracota, apoi o lua catre geamul dinspre calea ferata si disparea in peretele zugravit cu maci inflacarati pe un fond galben-pai. Brotacii obsceni se aliniau pe maluri, li se vedeau trupurile umede dintre brusturii lati si din iarba inalta. Unduia pipirigul. Uneori asezam riul vertical: iesea din podea si curgea in sus, intrind in policandrul cu bratele lungi de cristal. (Becurile in forma de luminare straluceau mai intens atunci! Filamentele de wolfram ademeneau ingerii nostri ocrotitori…) Vedeam prin riul artezian pestii si pietrele marunte de pe fundul lui auriu…
(va urma)