Veronica D. Niculescu: Se facea ca atipisem un pic, iar cind ma trezisem, sarisem din pat speriata de bolboroseala riului – crezusem ca ne-a inundat vreun veveritoi de la doi. Si-apoi, cind sa ma afund cu picioarele-n papucii cu lalele, nimerisem in ditamai tufa de liliac. Oac, oac, oac, nu-i tot un drac, rideau brotacii. Si totul era obscen de frumos. Oare nu adormisem la loc?
E.B.: In timpul in care ai dormit pe cea mai catifelata craca, folosita drept pat de toloneli, au fost trei invazii masive de furnici rosii! Le-am oprit, dindu-le vigilent cu frunze grele in cap si stropindu-le cu apa strinsa intr-o galeata adinca. Apa o luam din galeata cu polonicul nichelat. A urmat si o invazie pis-pis de omizi ondulate ademenitor. Le-am greblat de pe geamurile devenite opace, paroase, cleioase… Totusi, ferestrele deveneau din ce in ce mai flocoase. Nu mai deosebeam, noaptea, colturile stelelor prin sticla mitoasa; ziua de-abia isi strecura pina-n inimile noastre fragezimea strapezita a zorilor, farmecul de jumara sleita a asfintitului. Atunci am produs prima mea cugetare pascaliana: “Tunsul numarul zero propune sufletului Straveziu’ si Burghiu’!”. Si a doua, concisa: “Transparenta si Speranta exclud clanta!”.
Si dupa ce geamurile au devenit din nou limpezi si albastre, am numarat obiectele din casuta din copac si le-am dat noi denumiri, mai potrivite. La lingura i-am zis singura. La farfurie i-am zis palarie. Nu gaseam nume pentru multe obiecte si le-am lasat asa, nenumite, sau doar folosite la mare nevoie. Insa treaba asta ne cam obliga sa fim atenti la orice actiune, cit de cit simpla… Era complicat un trai cu obiecte nenumite!
Batea vintul, uneori ploua cu picaturi cit prunele coapte, se auzeau trasnete, vedem fulgere strecurindu-se printre crengi, anotimpurile isi urmau nestigherite sirul: primavara, vara, toamna, iarna, iar primavara etc. Mai toate obiectele capatasera, in fine, denumiri nascocite de noi, ca sa fie usor de utilizat si de desfiintat daca ne enervau. Coloram timpul, cu pensule muiate-n vopsele cu smintina, cum ne cadea la indemina.
V.D.N.: Si deodata m-am trezit, era o dimineata liliachie. As fi vrut o cafea, dar cum sa cer? Catifea? Cataifea? Imi faceam singura, amestecam cu singurita. Si tot priveam pe albastra, inca
mi-era frica de invazia de furnici: visasem ca toate rindurile din carti fugisera incolonate. Visasem? Am fugit la Nenumita, la Peste-Toata, la Roata-Mprejura-Camerei, am scos o carte la-ntimplare: uf, literele erau acolo. Si linistita m-am intors la albastra, tot amestecind cu singurita. Era luni, din nu se stie ce motive ramasesem singura-n copac. Vai, lingura-n copac…
E.B.: Nu erai singura, timpul nu te paraseste niciodata. Si fiindca traiam printre crengi, ne preocupa mult cum ele se bifurcau intruna. Ne gindeam ca si timpul are macar doua crengi: trecutul si viitorul. Deocamdata stam pe craca prezentului, nu? Dar gindurile se duceau in urma, amintirile deveneau violente, mai ales cele insotite de mirosuri nemaipomenite. Iar visurile noastre erau un dulce-amar viitor plin de promisiuni si de esecuri… Noi contabilizam si treceam intr-un caiet cu patratele doar minunile, doar cirliontii si piticii.
V.D.N.: In fiecare duminica seara, migalind aplecati pe patratele, adunam minune cu minune si ne completam, vai, declaratia de avere. Notam totul pe-o frunza lata, ne apuca miezul noptii. Eram ajutati de socitel-ochelarist cu figura de om trist. Fil, fil, venea bufnita. Fil, fil, zbura cu declaratia si-o depunea la Administratia Padurilor Trecute. Si se facea iarasi luni.
(va urma)