Cartea cu versurile si desenele lui urma sa apara la inceputul lui septembrie, iar lansarea sa aiba loc la Plai. MM a avut ideea sa-i dedicam lui Vladimir doua pagini in “Orizont”. Iar cind Dan ne-a adus volumul, am stiut sigur ca din doua, paginile de revista se vor face patru sau si mai multe. Lucratorul ostenit a aparut la Editura Blumenthal, insotit de un CD, intr-o varianta “ingrijita de Daniel Silvian Petre si Emil Kindlein, cu sprijinul si indrumarea doamnei Anda Niculina Pittis“.
Stiu ca minunatul festival Plai facut 100% cu voluntari ar merita numai el citeva pagini. Mai stiu ca editia de acum n-a fost cu nimic mai prejos decit cele patru de dinainte si ca macar invitatii de onoare ar trebui pomeniti: percutionistul indian Trilok Gurtu, interpretul la oud, armeanul Ara Dinkjian, jazzistul austriac Christoph Pepe Auer, DJ Vasile si, culme absoluta, Misia, care ne-a smuls inimile din piepturi cu fado-urile ei. Dar pentru mine momentul magic a venit in 11 sept. dupa ora sase, in timp ce seara se lasa peste zecile de corturi ale fundatiilor si peste tinerii ce misunau pe alei si cind la Centrul cultural Gong a inceput lansarea Lucratorului… “Sintem mindri ca la 20 de ani de la revolutie am reusit sa-l readucem pe Nicu Vladimir printre noi”, a zis Dan Petre si a inceput sa cinte impreuna cu Emil Kindlein unul dintre cintecele lui Vladimir. Apoi Emil, care – la cei nu mult peste 30 de ani ai lui, cu doi copii marisori – se crede deja batrin, a adaugat: “Nu stiu ce se intimpla, fiindca de la o vreme nu ne mai intelegem parinti si copii, de parca am fi in lumi diferite; cind deodata vine omul asta cu muzica lui ca sa ne adune pe toti la un loc”. Si a inceput sa cinte impreuna cu Dan alta piesa a lui Vladimir.
Inainte si dupa lansare MM i-a luat un interviu doamnei Anda Pittis, care a fost sotia lui Vladimir pina cind acesta s-a stins, iar apoi a devenit sotia lui Florian. In timp ce ei vorbeau, eu o priveam si ascultam ca sub anestezie pe Anda, atit de modesta, delicata si discreta, abia apucind sa-mi notez cite ceva in carnet, de parca as fi fost o ziarista incepatoare. Stateam deci ca in transa si vedeam cum prinde contur lumea underground din Bucurestii anilor ‘70, cu tineri studenti mustind de talent, cu o dorinta naprasnica de libertate, sfidind chingile oficiale cu pletele si blugii lor, cu ghitarele si versurile lor. O lume pe care am cunoscut-o, din care am facut si n-am facut parte, dar dupa care uneori inca mai tinjesc. Iar in timp ce in fundal se auzea Bob Dylan cu “Tine minte, sfirsitul nu-i aici”, asa cum l-a tradus Motu Pittis, ne-am vazut si pe noi ca prin ceata, acum 35-40 de ani, hipioti mai soft de pe Bega si Mures, MM, implatosat in blugi, cu pletele pina la umeri si mustata de muschetar, eu, in rochii indiene, cu parul pina la briu si bratari la glezne. Si-apoi s-a auzit din nou Vladimir cintind “aer eram vazduh eram de-acum”, pe cind afara se innora sau poate doar se lasa noaptea.