Unde anume am gasit, de la cine am cumparat acea caseta VHS, marca BASF? Nu mai retin. Trebuie sa fi fost vreunul dintre pe degete numaratii “dealeri” bucuresteni care puneau in circulatie (subversiva, s-ar lauda azi destui) si muzica pop-rock, nu doar nelipsitele filme cu Bruce Lee.
Am rulat banda magnetica de cine mai stie cite ori, pina prin 1995, cind “a venit” (ce sintagma plina de frustrari invinse e acest verb, ce lume de iluzii palpabile imi redeschide, ce tema de investigatii socio-nostalgice promite…) versiunea extinsa la 3 ore si jumatate a filmului. Si pe asta am frecat-o mai-mai s-o tocesc. Sau, ca sa fiu exact, pina la aparitia DVD-ului. Era al doilea disc de acel tip achizitionat (primul, fiind mai ieftin, a fost The Song Remains the Same), cu toate ca nu aveam player conectat la televizor, nici drive la PC, cum s-a instaurat cutuma ulterior. (Intre timp, lucrurile au evoluat atit de repede, ca nu mai e nevoie de asemenea aparate scumpe si proaste, ci doar de-un HDD extern…)
De fiecare data cind am (re)vazut oricare dintre versiunile Woodstock-ului, sentimentul de implinire n-a fost bruiat de ciuda ca “n-am fost acolo”. Nu poti fi in toate locurile unde “se intimpla ceva”, cum “nu le poti iubi pe toate”, vorba unui cintec popular. Ce anume, ce secventa, ce amanunt mi-a dat aceasta multumire fascinanta pe care n-o pot traduce in cuvinte? Multa vreme n-am inteles, nici nu m-a preocupat. Probabil nici acum n-am priceput, si nu cred ca are vreo importanta. Insa de citva timp rulez versiunea filmului editata pe Blu-ray, iar amanuntele… Sa le enumar ca-n schita lui Caragiale – Mosii? Prea simplu. Si totusi!
Am vazut picaturile de ploaie, scurse de pe copertina, cazind pe scena in spatele lui Joan Baez, noaptea; am vazut boabele transpiratiei pe fata lui Country Joe McDonald si ciucurii jachetei lui John Fogerty; am vazut dintele aurit al unui percutionist din trupa lui Santana; am deslusit eticheta pachetului de tigari din buzunarul tricoului galben purtat de Bob “The Bear” Hite, unghiile sale indoliate si noroiul de pe tenisi; am numarat petele albastre ale pantalonilor bej si urmele varsatului de vint ramase pe obrajii lui Alan “Blind Owl” Wilson, legendarii intemeietori ai grupului Canned Heat; am remarcat patriotismul lui Harvey Mandel, din aceeasi trupa, care folosea un cablu colorat ca steagul american sa-si racordeze chitara la amplificator; am admirat patul chitarii lui Leslie West, rosu ca miezul mustos al lubenitei de Ghindeni; am zarit capetele in plus ale corzilor instrumentului folosit de voluminosul si pe nedrept cazut in uitare chitarist; am vazut pentru prima data cristalele crucii de la pieptul lui Roger Daltrey; am remarcat stralucirea lui Johnny Winter, pe care doar proasta inspiratie a regizorului (sau superstitia legata de oamenii albinosi?) l-a lipsit de prezenta meritata in prima varianta a peliculei… Cite alte detalii am mai vazut? Am receptat cu ochii bulversati, mistuit launtric, incredibilele culori luminoase ale epocii flower-power, halucinante si crude, revarsare de magie si prospetime. Nimic, as zice, nu egaleaza imaginea vazuta pe un ecran din leduri!…
Nimic? Aiurea! Imaginea 3D pindeste schimbarea tehnologiei, sa ne lichideze iar rezervele financiare. Poate ultimele…