Aici e senin dis-de-dimineata, cald, totul se lipeste pe mine. Nici nu stiu ce am visat, am uitat si e vineri iarasi, iar tu te lupti cu traducerea si eu nu fac nimic…
Veronica D. Niculescu: Am tradus pe rupte, acum am terminat norma. Mica. Dar mica cum e, daca ma tin de ea, am sanse sa termin la un termen rezonabil.
Ma lupt cu depresiile astea duse cu anii si netratate, mi-e frica si mie, sint perioade cind simt clar ca nu mai suport. Apoi, daca string din dinti si indur, cu gindul ca stiu ca se va termina, va trece, pe urma chiar vine iar o perioada senina si iar reusesc, dar cu conditia unei izolari temeinice, atente, nimic intimplator. Am nevoie de cotlonul meu, cu regulile mele, cu ordine si liniste. Si stiu ca e foarte fragil si riscant sa traiesti asa, construind cuiburi in izolare, simtind nevoia cumplita de prieteni, si totusi respingind cu religiozitate aproape orice. Vin uneori zile de o violenta extraordinara, cind totul pare fara sens – zile si ora 4 din noapte – si greu te mai agati de vreun fir, ca sa eviti catastrofele inca o data. Si iar de la capat…
Si iar e seara. As iesi, dar ma simt cam obosita.
E.B.: Tu imi scrii foarte limpede despre ceva greu de descris. Sa nu crezi ca eu, de nenumarate ori, nu m-am intrebat ce a fost cu mine in 2005-2006 de am ajuns pina la urma, sfirsit fizic si psihic, abia putind sa umblu, sa ma internez la Socola.
A fost ca o rupere, inchisesem telefonul, mobilul, nu ma mai uitam la computer, eram speriat ca voi muri in somn si voi fi gasit peste saptamini. Erau si sim-
ptome clare fizice care ma innebuneau, transpiram enorm, nu ma mai ingrijeam de mine, aveam impresia ca am toate bolile din lume fiindca ma simteam sfirsit. Nici acum nu prea inteleg ce s-a intimplat cu mine.
Internat am fost cam fara sa vreau, de un fost coleg, profesor de clinica, unde ma duceam sa fac perfuzii intaritoare… Dupa perfuzii, imediat, plecam la piata, luam verdeturi si de abia ma tiram acasa, ud leoarca de efort, cu ochii in lacrimi…
Si alta intrebare care ma macina: cum naiba mi-am revenit? Nu inteleg, dar mi-am revenit, cred, intimplator… sau a fost un motiv atit de mic incit nici nu l-am sesizat, sau atit de profund…
Dar niciodata, nici in cele mai grele momente, nu ma gindeam la sinucidere ca la o solutie, ci imi parea rau ca voi muri… ca nu voi putea spune si altora cum a fost in infern, sa descriu amanuntit toata mizeria fizica si psihica pe care o traversasem. Drumul inapoi imi era obturat de neputinta. Ce pacat, imi ziceam, ca aceste experiente nu pot fi transmise fiindca sint finale.
Rezolvarile sint intotdeauna foarte greu de depistat. La mine a avut importanta ca m-am legat de lucruri mici: rasul, facutul patului, dusul la piata, ordinea relativa din jur. Totusi, nu ma pricep sa explic exact. Cert este ca am luptat sa ma refac cit de cit, insa niciodata nu am mai fost ca inainte.
Cred ca secretul este sa faci ceva ce iti place, sa faci cu spor, sa ignori ce cred altii. Banuiesc ca m-au ajutat scrisul si cititul, in mare parte. Atunci, cind eram bolnav, nu citeam nimic… stam zile intregi cu ochii pe pereti, saptamini… insomnia ma sleia…
Uite, mi-ai amintit de vremea aceea pe care eu tot o ocolesc, ba chiar ma laud ca am stiut cum sa fentez o depresie, insa se vede ca degeaba ma falesc, amintirea nu pastreaza modalitatea prin care te-ai “scos”, nu stii exact, doar banuiesti.
Tu macar te mai plimbi, iei bicicleta, traduci, faci mincare, cumperi cite ceva simpatic. Am si eu un blocaj acum cu versurile astea pe care tot amin sa le pigulesc, parca m-ar pune cineva la munca silnica…