E cu scrisori si cu Don Quijote, pe care autorul nostru necunoscut, dar atit de faimos, il stia inca inainte sa invete literele, pentru ca i-l citea bunicul celui mai bun prieten din copilarie. Dup-aia l-a citit si recitit singur, pina a ajuns sa-l cunoasca mai bine ca pe propriile buzunare, scriind cu zece ani inainte de moarte: “Tocmai recitesc Don Quijote. Ce carte uriasa! Exista oare alta mai frumoasa?” si, cu sase ani inainte de cei zece de mai sus: “Cind citesc Don Quijote, as vrea sa ma urc pe cal, sa ma duc pe un drum albit de praf si sa maninc ceapa la umbra unei stinci”.
E, probabil, una dintre cele mai frumoase declaratii de iubire pe care le-a primit vreodata Cavalerul melancoliilor noastre (desigur, altceva ar fi fost daca Dulcineea si-ar fi exprimat dorinta de-a minca ceapa, totul s-ar fi schimbat, amorul ar fi fost mai arzator, dar, in lipsa ei, ne multumim si cu declaratia autorului necunoscut). Cind avea 30 de ani si lucra febril la romanul care era inrudit in secret cu cel al lui Cervantes, autorul X. ii scria iubitei: “In materie de lecturi, nu dez-citesc Rabelais si Don Quijote. Ce carti zdrobitoare! Cresc pe masura ce le contempli, ca piramidele, si ajung chiar sa te inspaiminte. Ce e fantastic la Don Quijote e absenta artei si aceasta continua fuziune dintre iluzie si realitate, care face din roman o carte atit de comica si poetica. Ce pitici par toti ceilalti pe linga ea! Doamne, cit de mic te simti! Cit de mic de simti!”. Sint convinsa ca, daca ati fi fost iubita autorului X., v-ati fi asteptat si la niste cuvinte dulci, nu doar la o lectie de entuziasm literar. Dar nu va mai tin, sigur aveti treaba.
Va-ntreb numai doua lucruri: cine e autorul X. si care e cartea pe care nu o dez-cititi niciodata, pentru ca nu va mai puteti satura de ea?