S-ar putea obiecta ca, oricum ai judeca lucrurile, vilva iscata de moartea poetului Adrian Paunescu este intru totul justificata. A disparut unul din marii creatori – sau oameni de cultura – sau oameni politici – sau ceva ai Romaniei.
De fapt care a fost lucrul care a impresionat atit de mult natiunea la Adrian Paunescu, acel ceva care l-a facut sa devina o personalitate de amploare nationala? Ar fi mult de discutat, asa ca o sa simplific (desigur, vulgarizind intr-o oarecare masura).
A fost Adrian Paunescu un poet mare, un creator inovativ, de mare forta, care sa-l inscrie in sirul de autori care au marcat literatura romana? Nicidecum. A fost mai degraba un versificator de prima mina, care si-a irosit talentul, atit cit l-a avut, preferind gloria – cucerita si ea prin mijloace extraliterare. Poezia lui a devenit in decursul timpului din ce in ce mai mult poezie de consum, asa cum romanele lui Paulo Coelho sint proza de consum. Volumele sale au evoluat monstruos de la debut pina la acele tomuri grele si negre, incarcate de rime, dar sarace in poezie.
A fost Cenaclul “Flacara”, patronat de el, un spatiu al libertatii pentru tinerii din comunism? Nu tocmai. Cenaclul “Flacara” a fost o manifestare bine controlata, organizata cu voie de la stapinire, cu ajutorul careia energiile adolescentine refulate erau eliberate in mod controlat, sub controlul (autocratic, cum stiu toti cei care au fost vreodata la acele spectacole) marelui conducator care era Adrian Paunescu. Altfel, in lipsa Cenaclului “Flacara”, acele energii puteau gasi alte forme de defulare. Cenaclul “Flacara” nu a fost un Woodstock romanesc, iar Paunescu nu a fost un rebel. A fost ceea ce a vrut sa fie: un lider al multimilor intr-o tara in care putini capatau acest drept. El l-a capatat – si pe buna dreptate. A fost un propagandist eficient. Unul atipic, dar tot propagandist.
Om de cultura? Da, indubitabil, Adrian Paunescu a fost un om foarte cultivat. Dar de aici pina la a pretinde (cum a facut liderul PSD) ca ziua mortii acestuia sa fie una de doliu national e cale lunga. Sa amintesc doar ca in ultimii citiva ani au murit, nestiuti de marele public, poeti autentici de mare anvergura, cu care Adrian Paunescu greu s-ar fi putut compara: Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu sau Petre Stoica. Moartea lor n-a stirnit nevoia unei zile de doliu national.
A fost Adrian Paunescu un descoperitor de talente? Sigur. Doar ca avea si puterea s-o faca. Nu oricine se putea plimba prin tara, judet dupa judet, cu prim-secretarii PCR facind sluj la picioarele sale, ca sa caute tineri cintareti ori recitatori.
In fine, daca trag linie, eu cam atit as alege: un bun manager cultural, un propagandist dornic de putere si glorie si un bun textier folk (recitati acum, daca puteti, citeva versuri ale lui Adrian Paunescu care sa nu fi fost puse pe o melodie). Dar cred ca durerea multora dintre romani, durere sincera si neprefacuta, si-a gasit in Paunescu un debuseu. Plingindu-l pe el, isi pling tineretea traita cu Cenaclul “Flacara”. Iar moartea lui a stirnit vilva pe care o stirneste moartea oricarei vedete media, asa cum a fost Adrian Paunescu si asa cum si-a dorit sa fie.
Nu e un motiv de rusine ori enervare pentru natia romana: nici in alte parti lucrurile nu stau altfel. Comparati, de exemplu, atentia acordata de mass-media mortii lui J.D. Salinger cu vilva stirnita de moartea lui Michael Jackson. Cam asa stau lucrurile in lumea noastra. Apoi timpul cerne totul asa cum trebuie. Adrian Paunescu va trece prin sita lui ca si cum n-ar fi fost.