Vine o vreme in viata oricarei natii cind aceasta trebuie sa-si arate caracterul. Iar momentele de genul acesta se impart in doua mari categorii. Prima este cea a momentelor istorico-isterice pe care le-am pic(t)at cu brio de atitea ori, incit nu avem noi forta sa scriem atitea manuale alternative pentru infinitul de cotituri si de coterii istorico-isterice. Nemtii sint rai, rusii sint buni; ba nu, e invers!; ba nu, ba nu, o mai dam o data la intors. Extrapolam povestea la toate natiile, mai mult sau mai putin migratoare, mai mult sau mai putin dominatoare care ne-au trecut pragul. Ne-am invirtit de-atitea ori, incit traim cu impresia ca ailalti se invirt pe la spatele nostru. Pentru ca intotdeauna exista “ailalti”. Noi, natie si pitica, si porno, dotata cu patrioti erecti, am fost, nu-i asa?, la “confluente”, la “mina celorlalti”.
A doua categorie a momentelor-oglinda pentru un popor e constituita din evenimentele discrete. Discrete istoric, pe care nu le traim cu patos si isterie si dupa 100 sau 200 de ani, dar pe care le gestionam in consecinta sumei marilor momente. Saptamina trecuta a murit un om. Un personaj. O personalitate. Aruncati cu rosii in cinicul ochelarist, care o sa va zica: se mai intimpla! Se mai intimpla ca omul sa fie si el om si citeodata sa moara. Se mai intimpla lucrul asta si prin ograzi nationale ce au stat cu fruntea sus si obrazul subtire in istorie: in nici una dintre ele, moartea unui om nu a produs vreodata sinonimii fortate intre “personalitate”, “Dumnezeu”, “ctitor” si “geniu”. In absolut toata istoria deceselor din marile natiuni, nimeni, niciodata, nu si-a permis sa-i calce in picioare memoria disparutului.
Asta s-a intimplat dupa moartea lui Adrian Paunescu: memoria i-a fost strivita cu bocancii. Si nu va scrie rindurile astea un fan al Cenaclului “Flacara”. Si nici unul al personajului disparut. Ci unul care ar vrea sa-si vada semenii, colegi de breasla sau oameni de aiurea, scapind de usurinta cu care am fost invatati sa falsificam istoria. Ion Iliescu, Vadim Tudor, unii reporteri si realizatori ai Realitatii TV sau ai Antenelor, cu totii au facut asta. Ei, impreuna cu toti cei care – in blugi sau frac – inteleg ca memoria este totuna cu elogiul.
Adrian Paunescu nu a fost nici sfint, nici cel mai mare poet, nici ingerul tineretului din perioada comunista. El a existat, atit ca personaj pozitiv, cit si negativ. Asta ar trebui sa cuprinda orice necrolog de pe lumea asta: un echilibru intre fetele bune si rele ale celui decedat, nu o echilibristrica in limbi, pe funia copirseului care se coboara in groapa.