Nu stiu daca problemele sint provocate de sistemul Bologna sau de forma lui adaptata, pe care o putem numi linistiti “sistemul Romania”, dar e cert ca idealul educatiei superioare si prestigiul absolventului de facultate s-au facut farime, din vina nu stiu cui.
Asa ca prefer sa descriu, pentru cine nu stie sau nu-si aduce aminte, vechiul sistem, cel care introducea la un capat studenti admisi dupa un examen terifiant si scotea la celalalt capat absolventi istoviti si putini. Folosesc aici cazul particular pe care il cunosc, cel al Facultatii de Filologie, devenite intre timp de Litere.
Admiterea insemna o concurenta destul de dura intre citeva sute de abdolventi de liceu (noi am fost, parca, vreo cinci-sase sute) pe saizeci-saptezeci de locuri. Intreaga Facultate de Filologie avea in total cam doua sute de studenti in toti anii de studiu. La examen nu conta nici un fel de nota anterioara: nici de la bacalaureat, nici din timpul liceului. Exista un examen oral preliminar, care elimina vreo suta de candidati, si trei examene scrise. Cind se afisau notele, in ordine descrescatoare, fericitii care se vedeau “deasupra liniei” si deveneau studenti isi constientizau statutul superior, cucerit cu greu. (Iar concurenta la Filologie era floare la ureche fata de cea de la Medicina.)
Asa cum am spus, facultatea dura patru ani, iar in orar se stringeau aproximativ cincizeci de ore saptaminal – adica de luni pina simbata. Dupa revolutie, cind s-a trecut la cinci ani de studiu, numarul orelor saptaminale s-a redus si el corespunzator, ajungind la treizeci si ceva. Inca era mult, dar era suficient ca sa acoperi intreaga materie, conceputa – asa cum era – exact pentru perioada respectiva. Se puteau aprofunda autori, perioade, domenii de studiu, se desfasurau seminare la care – fiind doar cite douazeci intr-o grupa – fiecare student trebuia sa scrie si sa sustina cite o lucrare stiintifica (la fiecare materie importanta), iar profesorii isi stiau mai toti studentii dupa nume. Cum, teoretic, urma sa devenim cu totii profesori, se faceau si ore de pedagogie, metodica si practica pedagogica – multa practica pedagogica. Mergeam in licee si gimnazii, asistam la ore tinute de profesorii din scoala, apoi analizam, intrebam, eram intrebati si, in fine, ne venea rindul sa predam si noi. Conform foii matricole, am facut 480 (patru sute optzeci!) de ore de practica pedagogica. Asta inseamna cel putin jumatate de an dedicat doar practicii predarii – fara a lua in calcul metodica, pedagogia, cursurile teoretice si examenele.
Dar era timp. Cinci ani insemnau suficient timp pentru a le face pe toate incet, asezat si eficient. Si, cum am spus, eram putini. Intr-un semestru fiecare profesor putea dedica destul timp fiecarui student in parte. Probabil ca asta se reuseste acum doar in anii de master.
Parca am vrut sa dau de inteles ca sistemul anterior era mai eficient. Iata, cunostintele erau aprofundate temeinic, studentii erau bine pregatiti pentru viitoarea lor profesie… Si totusi mai tirziu, la examenul de definitivat in invatamint, am intilnit doar opt din cei saizeci de colegi de facultate. Cred ca majoritatea celorlalti renuntasera la invatamint. Iar dupa vreo doi ani am renuntat si eu.