Impreuna cu Robert Cray si Jimmie Vaughan, Sumlin da o versiune a piesei Killing Floor aproape de spiritul anilor ’50, „ca la Chicago“, cum spun iubitorii acelui stil de blues. Robert Randolph & Joe Bonamassa & Pino Daniele, trio inedit care demonstreaza unitatea versatila a blues-rockului, cu evidenta pedal-steel-chitarii incendiate de un Randolph maturizat si generos. ZZ Top, perfect sincronizati, fac un scurt show, in stilul lor unic, neschimbat de cine mai stie citi ani. Doyle Bramhall II pare un buldozerist ratacit pe scena, ba mai si da indicatii cum sa cinte lui Gary Clarck jr. Deh! Ii vine in ajutor Sheryl Crow, cea polivalenta, aflata la 100 de mile de Memphis, ca sa preiau titlul ultimului (si, din pacate, nu cel de pe urma al ei) album.
Repriza de chitari acustice traditionale este deschisa de profundul Bert Jansch si continuata superb de Keb’ Mo & Stefan Grossman, cu doua piese minunate (culese din) Delta Blues. Simpaticul Vince Gill deconecteaza atmosfera in stil country-rock, avind ca invitati pe supravietuitorul (unei epoci nebune) James Burton, pe Albert Lee si, neasteptat, pe Earl Klugh, a carui prestatie clasica se distinge fara efort. John Mayer demonstreaza ca e la apogeul carierei, poate al fortei sale de creatie. Formula de power-trio e uzata, dar in cazul lui Mayer functioneaza din plin.
Urmeaza numarul cel mai reusit al spectacolului. Derek Trucks/Susan Tedeschi Band, cu invitatul de onoare Warren Haynes (artizan la prea putine discuri sub semnatura proprie, mai mult cu Allman Brothers Band), ofera o lunga po(r)tiune de southern-rock, a carei emblema potrivita mi se pare titlul piesei lui Warren – Soulshine. Ce sa laud mai abitir: forta calda, nepasatoare ca torentul unei ploi de vara, specifica lui Haynes, slide-ul plin de atenta gingasie al lui Derek sau… pulpele balane ale lui Susan (nu singura ei calitate vizibila)? Vin apoi pe scena „lupii“ David Hidalgo & Cesar Rosas, cu lustruiala lor spanish. Nu impresioneaza nici cit maimutareala lui Ronnie Wood (chemat la concert probabil fiindca nimerise prin zona cind isi plimba iubita). Buddy Guy se lauda ca e un tinar de 74 de ani si, daca e sa-i comparam prestatia cu a lui Jonny Lang, cam are dreptate. El joaca perfect momentul sau de improvizatie, cind se preface ca i s-a rupt o coarda la chitara si adapteaza versurile piesei Misunderstood (Rolling Stones). Buddy e, intru totul, un actor desavirsit al personajului ales: bluesmanul ce-si cunoaste valoarea, dar se preface ca nu-i da importanta. La fel sta treaba si cu Jeff Beck. Mini-parada sa este ireprosabila ca o pelicula regizata de Guy Ritchie, iar prezenta basistei Rhonda Smith da culoare si caldura unui moment eteric, altfel electrizant.
Finalul apartine lui Eric Clapton si invitatilor sau angajatilor sai, fara de care evenimentul nu exista: Steve Winwood, Citizen Cane (greu de priceput rostul lui acolo), Johnny Winter. Si B.B. King, fireste, adus in scaunul cu rotile ca moastele (inca vii ale) Sfintului Blues!
Mult-asteptat de claptonisti, DVD-ul are sunetul PERFECT, dar imaginea joaca deseori, de parca operatorii ar fi baut whisky sa-i faca in necaz lui Clapton, abstinentul…