Da, sint rautacios. Nu ma pot abtine. In apararea mea, trebuie sa spun ca intilnirile mele cu onoratii membri ai acestei caste aparatoare de tara au avut loc inainte de 1989 si nu au fost dintre cele mai fericite. Asadar, sint, desigur, partinitor.
Am cunoscut, de exemplu, ofiteri care aparau granitele de vest ale tarii. Principala lor grija era sa ii opreasca pe cetatenii romani care incercau sa fuga din tara societatii socialiste multilateral dezvoltate. Sa ii opreasca prin orice mijloace, iar daca asta insemna sa-i impuste… ei bine, asta e. In armata ordinul se executa. Ce-i drept, ofiterii nu impuscau pe nimeni. Ei aveau doar grija sa-i sperie pe militarii in termen suficient de tare ori sa-i pedepseasca daca le scapau fugari Dincolo, in Iugoslavia. Daca se rezolva asta, totul era in regula si APV-istii veneau sa stea la munca pina la iesirea prematura la pensie.
Cit am fost militar in termen, am cunoscut setul complet de ofiteri si subofiteri din interiorul unei unitati militare. Nu mi-au stirnit prea mare respect. Din citeva zeci, doi sau trei erau inteligenti, inzestrati cu bun-simt si interesati de profesia de militar. Restul aveau o slujba linistita, un salariu mare (chiar foarte mare), timp liber berechet si numeroase facilitati – doar ei urmau sa apere cindva tara, nu? Pina sa vina acel moment, se descurca fiecare cum putea. Un subofiter fura motorina din masinile unitatii si o vindea in satul invecinat, pentru bautura. Un altul era combinat cu o ofitereasa de intendenta si ramineau impreuna de serviciu pe unitate in ture de noapte – ture grele, prelungite, care sint sigur ca le-au adaugat ceva la pensia de acum. Pentru permisii soldatii duceau spaga. Se stia la cine, se stia cit, se stia ca exista si unul sau doi timpiti care nu primesc. Exista apoi cite un ofiter politic, a carui sarcina era sa se ocupe de indoctrinarea soldatilor (caiete cu conspecte politice, lectura ideologica a ziarelor etc.). Era colonel si, ca aparator al patriei, isi merita si el pensia pe deplin.
Dar existau, desigur, si exercitiile militare, care ne pregateau cu adevarat pentru apararea patriei. Imi amintesc cum odata, in timpul unei alarme de iarna si de noapte, un comandant de companie ne-a plimbat ore in sir pe un cimp, iar apoi ne-a adus in fata unui gard de sirma ghimpata, pe care l-a privit nedumerit. “Pe ma-sa, am ajuns la o unitate militara!” a exclamat el, scarpinindu-se in cap. “E unitatea noastra, to’as comandant!” au zis soldatii. Si asa era. (N-as vrea sa lupt vreodata sub comanda unui asemenea om.)
Mai sint si ofiterii care au luptat pe frontul porumbului, in campaniile agricole, ofiterii care si-au cladit case cu munca soldatilor, ofiterii care au iesit la pensie in floarea virstei, dupa douazeci de ani de sedere obositoare in incaperile unitatilor militare, ofiterii care au vindut bocanci, paturi, motorina, iar dupa 1989 chiar si mai multe. Isi merita pensia grasa pe deplin.
Si, desigur, mai sint si ofiterii pe care i-am vazut in decembrie 1989 la Timisoara. Probabil a fost prima lor confruntare armata adevarata. Si au fost la inaltime: au comandat trupele asa cum trebuiau sa le comande si au tras in elementele iredentiste asa cum trebuiau sa traga. Si apoi au trecut de partea Revolutiei.
Iata de ce nu pot sa sufar din cauza asta. A reducerii pensiilor militarilor. Din toata sintagma sus-pomenita, un singur cuvint mi se pare adevarat: “pensii”. Dar asta si conteaza, nu?