Or, nu prea se poate sa faci o Enticlopedie indopata numai cu vechituri. M-am trezit intr-o dimineata ca, in loc sa deschid ziarul cu elice care aterizeaza silentios in fiecare zi pe noptiera (uneori intra pe geam, alteori trece direct prin zid fara sa lase urme), merg pina la biblioteca si scot de acolo un volum de poezie. Citesc doua-trei poeme, imi beau cafeaua, ma spal pe dinti. A doua zi la fel. A treia la fel. Acum am un vraf inaltut de ziare cu elice care se tot foiesc pe noptiera si nu-si gasesc locul. Nu-mi mai trebuie stiri, am si ratacit telecomanda. Din cartile de poezie aflu tot, stiu ce se intimpla pe o raza de cel putin citiva metri in jur. Poemele trec prin mine asa cum trece curentul prin stilpii de telegraf, ducind cu el vestile si telegramele (orice enticlopedist traieste cit de cit in trecut, pe vremea cind inca mai existau telegrame). Dar cartile de poezie nu sint bune numai la asta. O, nu! (Pe asta cu “O, nu” tot din aceleasi carti o stiu. E de efect.) Poti, daca ai facut cursul rapid de ghicit, sa deschizi un volum la intimplare, sa citesti un vers si pricepi de-acolo cit de tare o sa ploua peste doua zile. Din cartile de poezie mai poti sa afli ce se poarta iarna (celelalte anotimpuri nu s-au inventat deocamdata decit la Rimbaud), ce sos se potriveste cu friptura de iepure suedez si ce sa scrii pe-o carte postala de despartire.
Si, sa nu uitam, poezia e cea mai buna cind citesti cu glas tare. (Toate aceste ginduri-jucarii au fost provocate de Sebastian in vis, volumul de poeme-jucarii al lui Radu Vancu, despre care va mai fi vorba aici.)