Cred in succesul unor prozatori ca Dumitru Tepeneag si Alexandru Ecovoiu
Avem nevoie de o proza mai umblata, mai deschisa, mai dinamica, asa cum sint analistii nostri politici. Daca acestia din urma ar scrie analize politice ca si cum am fi o societate inchisa, de tip comunist, nu ar avea nici o audienta. Dar pentru ca ei stiu ce idei se vintura in afara, devin interesanti, atractivi: contrapun ceva realitatii romanesti. Nu vreau sa spun ca solutia ar sta neaparat intr-un perspectivism international de tip Henry James sau Graham Greene, dar nici departe nu sint de aceasta optiune. De aceea, cred in succesul posibil, dincolo de granitele noastre, al unor prozatori ca Dumitru Tepeneag si Alexandru Ecovoiu. Scenariul prozei lor are o deschidere europeana ce poate interesa. Fantasticul si autofictiunea din proza lui Mircea Cartarescu au, de asemenea, ceva straniu, insolit, cu putere de patrundere in afara.
Avem, prin scriitorii foarte tineri si prin scriitoarele foarte tinere, o proza curajoasa in limbaj, alunecind gratios in pornografie, dar e o proza timida in constructie, artificioasa in intriga si cam previzibila in subiectul epic. Nu bate mai departe decit versurile sarcastice si dezinhibate din experienta muzicala de tip hip-hop. Carenta epicului ar fi principala defectiune, pentru ca in romanele noastre nu prea se intimpla mare lucru. Prozatorii nostri trebuie sa invete naratiunea si narativitatea, dupa Graham Greene, de exemplu, pe care l-am mai pomenit.
Scriitori prea livresti, prea eseistici, poate chiar prea narcisisti
Cele mai bune romane din proza actuala au o intriga de biblioteca: sufletul androgin in Pupa russa de Gheorghe Craciun sau relatia ucenic-maestru in romanele recente ale lui Nicolae Breban, pina la Puterea nevazuta, aparut de curind, sau dezastrul spiritual al epocii actuale, ca in romanele lui Dan Stanca. Repet: acestia sint tocmai prozatorii romani pe care pariez, impreuna cu cei trei pomeniti mai sus, dar ma intreb ce le lipseste pentru a stirni un ecou important in Europa. Si un raspuns acesta ar fi: sint prea livresti, prea eseistici, poate chiar prea narcisisti, parca ar scrie numai pentru critica. De aceea si succesele lor sint in mai mare masura de critica decit de public.
Prozatorului roman actual ii lipseste experienta scenariului de film, cu doua mari exceptii: Mircea Daneliuc si Rasvan Popescu. Nu e intimplator ca e directia din care ne putem astepta la cele mai interesante surprize. E o solutie (una, printre altele) pentru un posibil roman de succes: sa fie scris ca si cum ulterior autorul ar trebui sa extraga din roman un scenariu de film.
Pentru dinamizarea productiei narative, editurile ar putea institui concursuri pe subiecte date sau pe situatii de exploatat. Ca la scoala, compunerile… De pilda: un grup de tineri merge la cules de capsuni in Spania. Sau: patronul unei firme romanesti se pregateste sa faca o investitie sau sa deschida o afacere in Irak. Etc. Daca tot nu conteaza subiectul, dupa cum spun cei mai multi critici si prozatori, de ce nu ar testa scriitorul piata? Conteaza intriga si stilul. De ce i-ar deranja pe profesionistii romanului ca un editor le propune sa porneasca de la niste teme, daca ele tot nu conteaza? Ca sa nu cadem in derizoriu, rog sa se reciteasca romanele lui Graham Greene si sa se observe ce a facut el cu “puterea si gloria” unui preot alcoolic intr-o regiune din Mexic amenintata de comunism sau cu un “american linistit” indragostit intr-un Vietnam aflat in razboi.
Evident ca aceasta discutie, cu o buna doza de umor si de arbitrar, poate fi suportata numai de scriitorii pentru care conteaza cititorii, chiar si cei care merg la cules de capsuni in Spania. Pentru ceilalti scriitori, e o absurditate. Iar eu le dau perfecta dreptate. Cerinta pietei sau a Europei (sint doua instante nu radical diferite), daca nu e asumata, interiorizata, nu valoreaza nimic. Adevaratul scriitor, cel de vocatie exceptionala, nazuieste sa se exprime pe sine, si nu sa-i multumeasca, meschin si vulgar, pe altii. Deci, ne intoarcem la dilema initiala, esentiala: in aceasta ecuatie, cine primeaza, scriitorul sau cititorul? Raspunsul il poate da numai… editorul. Daca proza noastra actuala e asa cum e, meritul sau vina apartin numai editorilor. Ei trebuie sa stie ce sa ceara. Critica nu (mai) are o influenta decisiva. Nici nu stiu daca a avut vreodata.