Incerc sa explic fascinatia exercitata de Theodor Hristea asupra “paronimului” sau si realizez, retrospectiv, ca el mergea intr-un sens in care aveam sa merg si eu, chiar daca pe alta cale. Cum asa? Iata cum. Sintaxa si morfologia se pot invata. Au acea coerenta absoluta si acea “puritate” a matematicilor ce nu se lasa influentate si modificate de nici un context. Poti invata matematica pina la nota maxima, dupa care, desprinzindu-te de ea, o poti uita ca si cum n-ar fi fost in mintea ta. Vrei s-o inveti din nou? O inveti din nou. Faci un efort si reusesti. O vara intreaga am invatat si-am repetat pentru ca Gabriela Pana-Dindelegan, un alt profesor exceptional si sadic al Literelor noastre, sa-mi dea, la marirea de nota, 10 in loc de 9 si astfel sa-mi pastrez bursa de merit. Am invatat, am repetat, am reusit. Era un sport intelectual extrem (fiindca nici cu structurile limbii nu-i de joaca), dar, pentru mine, cu repere vizibile ca steguletele de pe o pirtie austriaca.
La Theodor Hristea, nu puteai fi sigur niciodata de nimic. Marcajele se schimbau intruna. Domeniul insusi, al vocabularului, se dilata si se modifica necontenit, prin aparitia de termeni si utilizari noi, prin reconstituiri etimologice nemaifacute, prin amprenta diferita pe care epocile o lasa asupra cuvintelor. De unde oare vine “mitocan”? Fiecare termen putea fi, daca nu o lume intreaga, cu siguranta o parte ce se desface dintr-un intreg lingvistic-social-mentalitar, pentru a ti-l lumina deodata.
Hristea ii dispera, literalmente, pe candidatii la Facultatea de Drept cu subiectele pe care le facea in fiecare an la admitere. Ei fusesera invatati in liceu sa caute predicatul si subiectul intr-o propozitie sau sa distinga un verb de o locutiune verbala – si venea un subiect de Theodor Hristea sa-i inece in bezna ignorantei lor asupra lexicului. Care e varianta corecta: “pricomigdala” sau “picromigdala”?
Sadismul Profesorului se nutrea din chiar felul previzibil, necurios si necritic, stahanovist-mecanicist in care elevii invatasera “gramatica” in liceu. Nu era, desigur, vina lor; si Theodor Hristea nu le-o reprosa, direct, niciodata. El polemiza implicit si explicit cu toti acei dascali, mai buni sau mai rai, care inaintea lui colonizasera mintea unui tinar invatindu-l ca a segmenta o fraza in propozitiile ei este summa. Venea, iata, Hristea si-ti arata, intr-un mod aproape spectaculos, ca limba pe care cu totii credem ca o cunoastem inseamna ceva mai mult decit: “El scrie un articol”, “el” fiind subiect exprimat prin pronume personal, persoana a III-a, singular, “scrie” fiind predicat verbal, mod indicativ, timp prezent, iar “un articol” fiind complement direct. Caci, nu-i asa, ce scrie el?
“Paronimul” scrie totusi altceva: ca, daca Anton Chevorchian si Valeriu Cristea l-au facut in adolescenta sa iubeasca literatura, Theodor Hristea l-a invatat mai apoi curiozitatea si iubirea fata de cuvinte.