De exemplu, in fiecare an, in preajma zilei de 15 martie, jurnalistii stau cu privirea atintita si urechile ciulite in zonele populate de etnici maghiari, doar-doar mai apare vreo manifestare antiromaneasca, iredentista si autonomista de ziua nationala a Ungariei. Si in nici un an asteptarile nu le sint inselate, caci se gaseste intotdeauna cite un excentric care sa faca o nefacuta. Anul acesta comediantul de serviciu a fost un secui pe nume Csibi Barna, functionar public si, in timpul liber, lider al Garzii Secuiesti din Miercurea Ciuc. El l-a spinzurat in efigie pe Avram Iancu pentru crimele savirsite de armatele acestuia in timpul revolutiei de la 1848 si carora le-au cazut victime locuitori ai satelor secuiesti.
Ducem in continuare in spinare povara minciunilor si adevarurilor trunchiate spuse de-a lungul anilor de educatorii nostri. Noi, romanii, am invatat la orele de istorie ca in 1848 (si in 1940) maghiarii au masacrat populatia civila romaneasca; se subintelegea ca, spre deosebire de acesti barbari, soldatii romani erau niste gentlemeni desavirsiti, care nu s-au atins de populatia maghiara nici macar cu o floare. In acelasi timp ei, maghiarii, au invatat la orele de istorie ca in 1848 (si in 1944) romanii au masacrat populatia civila maghiara, in vreme ce soldatii maghiari, gentlemeni desavirsiti, au trecut prin satele romanesti zimbind si impartind trandafiri. Adevarul e undeva la mijloc, doar ca nimeni nu-l spune. Eu ma intreb, de exemplu, cum s-o fi predind astazi istoria razboiului din fosta Iugoslavie in Serbia, in Bosnia si in Croatia. Care sint acolo criminalii salbatici si care eroii drepti si neinfricati? Pun pariu ca, de la o tara la alta, nu sint niciodata aceiasi.
Totusi, dincolo de adevarul istoric, in gestul domnului Csibi Barna exista ceva stupid. Mie mi-a amintit de un banc nationalist pe care sint sigur ca il stie toata lumea, dar il reproduc de dragul argumentatiei. Cica Gheorghe si Janos sint prieteni de cind se stiu, beau impreuna, merg la femei impreuna. Si intr-o zi Janos trece pe la Gheorghe si il vede ca isi ascute cutitul. “Mai Ghio, da’ de ce-ti ascuti cutitul?” intreaba el. “Ca sa-ti tai gitul”, raspunde romanul. “Da’ de ce, mai Ghio?” “Fiindca voi, ungurii, l-ati omorit pe domnul nostru Mihai Viteazul.” “Bine, omule, dar asta a fost acum patru sute de ani!” “Da, dar eu abia amu am aflat.”
Cui foloseste sa dezgropi, intr-un moment sensibil, evenimente petrecute acum peste o suta cincizeci de ani? Evident, nu romanilor ori maghiarilor si mai ales nu ardelenilor – de orice etnie ar fi ei. Singurii care profita de asemenea “descoperiri” istorice sint nationalistii, fie ei romani, maghiari (sau secui), fratii intru gindire precum Csibi Barna sau Gheorghe Funar, pentru care conflictele romano-maghiare din trecut sint un fel de cui al lui Pepelea: pot reveni la el oricind vor sa faca vilva, tulburind apele si stirnind pe toata lumea.
Din fericire, parca nici struna nationalista nu mai vibreaza ca odinioara. Nici la maghiari, nici la romani. Poate pentru ca, indiferent de etnie, s-ar putea sa fi invatat ceva din 1990 incoace. Eu asa sper.