– Fragment –
Gheridonul
O, urasc barbatii mici si nu o sa mai scriu nimic despre ei, dar in trecere as vrea sa spun ca asa e fratele meu Richard: mic. Are miini mici, picioare mici, talie mica, copii mici si o nevasta mica, iar cind vine la cocktailurile noastre se asaza pe un fotoliu mic. Daca deschizi o carte de-a lui o sa-i gasesti numele, Richard Norton, inscriptionat pe pagina de garda, cu scrisul lui foarte mic. Dupa parerea mea, emana o aura dezgustatoare de micime. E de asemenea rasfatat, iar cind te duci la el acasa maninci mincarea lui, din farfuriile lui si cu argintaria lui, si daca faci vreun comentariu despre regulile capricioase si vulgare ale casei sale trebuie sa te consideri norocos daca mai capeti niste brandy de-al lui, asa cum cu treizeci de ani in urma te duceai la el in camera sa te joci cu jucariile lui, dupa toanele lui, si sa primesti un pahar din sucul lui. Unii oameni nu isi traiesc pasiunile ca pe niste aventuri, ci ca pe niste spectacole. Nu par sa se indragosteasca si sa isi faca prieteni, ci sa distribuie roluri de barbati, femei, copii si ciini intr-o piesa de teatru captivanta pe care au fost insarcinati s-o puna in scena in clipa nasterii lor. Asta se vede mai ales la cei a caror distributie e limitata de un buget emotional subtire. Interpretarea slaba atrage atentia asupra piesei. Actrita din rolul ingenuei e prea batrina. La fel si principalul rol feminin. Ciinele e dintr-o rasa gresita, mobila nu se potriveste, costumele sint zdrentuite si cind se toarna cafea ibricul pare sa fie gol. Dar spectacolul provoaca tot atita groaza si mila ca si alte productii mai grandioase. Privindu-l pe fratele meu am senzatia ca a adunat o distributie de mina a doua si ca joaca, probabil pentru eternitate, rolul unui copil rasfatat.
In familia noastra exista traditia de a ne dedica cele mai profunde resurse emotionale mostenirii – de a ne insusi seturi de vesela inainte ca testamentul sa fie elucidat, de a ne bate pe covoare si de a rupe relatii de rudenie din cauza fotoliilor de rachita. Povestile despre cite un atasament ciudat fata de un obiect – un castron de supa sau un gheridon – par sa se reduca pina la urma la textura obiectului insusi, la smaltul portelanului sau la lacul lemnului, si sa produca acele sentimente de frustrare pe care eu, cel putin, le incerc atunci cind aud muzica unui clavecin. Ultima intilnire dintre mine si fratele meu a implicat un gheridon. Din cauza ca mama noastra a murit pe neasteptate, iar in testament exista o clauza ambigua, unele din bunurile familiei au ajuns la verisoara Mathilda. Are peste nouazeci de ani si virsta pare s-o fi vindecat de lacomia ei. Ne-a scris, mie si lui Richard, spunindu-ne ca daca vrem ceva din ce are ea ni-l ofera cu placere. I-am scris ca as vrea gheridonul. Mi-l aminteam ca pe un mobilier gratios, cu picioare arcuite, ornamente masive de bronz si furnir de culoarea pieii de Cordoba. I-l cerusem doar cu jumatate de gura. Nu ma interesa prea mult, dar se pare ca pe fratele meu da. Verisoara Mathilda i-a scris, spunindu-i ca imi dadea gheridonul mie, iar el i-a dat teleon si i-a zis ca il voia el – ca il voia atit de mult incit orice alta discutie nu mai avea sens. M-a intrebat daca ma poate vizita duminica – stam la vreo optzeci de kilometri unul de celalalt – iar eu, desigur, l-am poftit sa vina.
In ziua aceea nu era casa lui sau whisky-ul lui, insa era farmecul pe care el il emana si in care aveam dreptul sa ma scald si, vazind in gradina niste trandafiri pe care i-i daduse sotiei mele cu multi ani in urma, a spus:
— Vad ca trandafirii mei o duc bine.
Iesisem sa bem ceva in gradina. Era o zi de primavara – una din acele zile cu verde si auriu care ne stirnesc incredulitatea. Totul inflorea, se deschidea, inmugurea. Erau si lucruri care nu se puteau vedea – lumini prismatice, mirosuri prismatice, ceva ce te facea sa scrisnesti din dinti de placere –, insa cea mai misterioasa si incitanta era umbra, lumina pe care nu puteai s-o definesti. Ne-am asezat sub un artar mare, ale carui frunze nu erau complet formate, insa suficient cit sa retina lumina, si care era de o frumusete uluitoare, parind sa nu fie un singur copac, ci unul dintr-un milion, o veriga dintr-un sir de copaci stufosi care incepea in copilarie.
— Cum e cu gheridonul? m-a intrebat Richard.
— In ce sens? Verisoara Mathilda m-a intrebat intr-o scrisoare daca vreau ceva si asta era singurul lucru pe care il voiam.
— Niciodata nu te-au interesat genul asta de lucruri.
— Eu n-as spune asta.
— Dar e gheridonul meu!
— Intotdeauna toate au fost ale tale, Richard.
— Nu va certati, spuse sotia mea.
Avea dreptate. Exagerasem.
— Sint dispus sa cumpar gheridonul de la tine, spuse Richard.
— Nu vreau bani de la tine.
— Dar ce vrei?
— As vrea sa stiu de ce iti doresti atit de mult gheridonul.
— E greu de spus, dar il vreau, si il vreau enorm de mult!
Vorbea cu o pasiune si inocenta neobisnuite. Parea sa fie altceva decit binecunoscutul lui simt al posesiunii.
— Nu stiu exact de ce. Am senzatia ca era centrul casei noastre, centrul vietii noastre dinainte sa moara mama. Daca as avea ceva palpabil, o mobila, un obiect spre care sa pot arata, ceva care sa-mi aminteasca de cit de fericiti eram cu totii, cum traiam atunci…
L-am inteles (cine n-ar fi facut-o), dar motivele lui mi se pareau suspecte. Gheridonul era un mobilier elegant si ma intrebam daca nu cumva il vrea pentru prestanta lui, ca pe un fel de blazon de familie, ceva care sa ateste bogatia trecutului sau si sa certifice faptul ca provenea din cei mai aristocratici colonisti ai secolului XVII. Parca il vedeam stind mindru linga el, cu un pahar in mina. Gheridonul meu. Ar fi aparut in fundalul felicitarilor lor de Craciun, pentru ca era o piesa de mobilier cu o infatisare dintre cele mai alese. Ar fi ultima piesa din acel puzzle al respectabilitatii in care isi transformase viata. Impartaseam un trecut amestecat, agitat si uneori plin de regrete, iar Richard se inaltase din acest haos spre o respectabilitate splendida si ametitoare si probabil ca gheridonul ar fi desavirsit aceasta imagine a lui; probabil ca, fara el, imaginea n-ar fi fost completa.
I-am spus atunci ca i-l dau lui, iar el mi-a multumit insistent. I-am scris Mathildei si ea mi-a scris inapoi. Urma sa-mi trimita, spre consolare, cutia de cusut a bunicii DeLancey, impreuna cu interesantul ei continut – evantaiul chinezesc, calutul de mare din Venetia si invitatia la Buckingham Palace. Exista o problema cu livrarea. Amabilul domn Osborn era dispus sa duca gheridonul pina la mine acasa, dar nu mai departe. Urma sa vina cu el joi, apoi eu si Richard trebuia sa ne intelegem cind sa i-l duc, cu breakul meu. L-am sunat pe Richard si i-am explicat aceste aranjamente, dar el era, cum fusese de la bun inceput, nervos si tensionat. Breakul meu era destul de mare? Era in stare buna? Si unde aveam sa tin gheridonul de joi pina duminica? Nu trebuia sa-l las in garaj.
Cind am ajuns joi acasa gheridonul era la noi si era chiar in garaj. Richard m-a sunat in mijlocul cinei sa vada daca sosise si se dadu de gol, vorbind din adincul sentimentelor lui bizare.
— Sper ca imi dai mie gheridonul, nu-i asa? intreba el.
— Ce vrei sa spui?
— Doar n-ai de gind sa-l pastrezi?
Ma intrebam ce e in spatele acestei povesti intregi. Cum putea o bucata de lemn sa-l faca sa simta atit gelozie, cit si dragoste? I-am spus ca o sa i-l aduc duminica, dar nu avea incredere in mine. Urma ca el si Wilma, micuta lui sotie, sa vina duminica dimineata cu masina, apoi ne intorceam impreuna.
Duminica fiul meu cel mare m-a ajutat sa car obiectul din garaj in hol, unde l-am privit cu atentie. Verisoara Mathilda il ingrijise cu afectiune, iar furnirul roscat avea un luciu adinc, insa in mijloc era un cerc inchis la culoare – sclipea de sub lac ca si cum ar fi fost sub apa – acolo unde, de cind ma stiam eu, statuse un vas vechi de argint, plin cu flori de mar, bujori, trandafiri sau, cind vara se termina, crizanteme si frunze colorate. Mi-am amintit continutul sertarelor, adunat acolo ca un precipitat al vietilor noastre: lesele ciinilor, panglicile pentru coronitele de Craciun, ingerul german, coupe-papier-ul cu care se injunghiase varul Timothy, calimara de cristal si cheile multor usi uitate. Era un memento pregnant.
Richard si Wilma au venit duminica, aducind un teanc de paturi moi cu care sa protejeze furnirul de agresiunile breakului meu. Richard si gheridonul erau uniti ca niste adevarati indragostiti si, tinind cont de posibilitatile de maretie si emotie pe care le ofera dragostea, parea tragic ca lui trebuisera sa i se aprinda calciiele dupa o masa cu sertare. Probabil ca atunci cind a vazut cercul intunecat sclipind de sub lac i-au venit in cap aceleasi amintiri ca si mie. S-a uitat in sertarele patate cu cerneala. Am vazut gradinari atasati de gazonul lor, violonisti de instrumentul lor, jucatori de noroc de talismanele lor si femei batrine de dantelele lor si pe acest tarim al emotiei, la fel de necrutator ca si dragostea, se gasea Richard. A privit ingrijorat cum eu si cu fiul meu caram obiectul invelit in paturi la masina. Era putin prea mare. Piciorul sculptat ca o gheara iesea cu vreo zece centimetri pe usa din spate. Richard isi fringea miinile, dar nu avea de ales. Dupa ce am aranjat gheridonul inauntru am pornit. Nu m-a indemnat sa conduc atent, dar stiam ca asta e ceea ce-l preocupa.
Cind s-a intimplat accidentul as fi putut, teoretic, sa fiu acuzat, dar nu si practic. Nu stiu cum l-as fi putut evita. Oprisem la o statie de taxare si eu imi asteptam restul, cind o masina decapotabila plina de adolescenti ne-a izbit din spate si a crapat unul din picioarele arcuite.
— Ah, prosti nesabuiti ce sinteti! striga Richard. Infractori nesabuiti si insensibili!
S-a dat jos din masina, fluturindu-si miinile si injurind. Mie nu mi se parea o avariere grava, dar Richard era de neconsolat. Cu lacrimi in ochi le-a tinut o predica adolescentilor perplecsi. Gheridonul avea o valoare inestimabila. Era vechi de doua sute de ani. Nici o suma de bani, nici o forma de asigurare nu putea sa compenseze avarierea lui. Lumea pierduse ceva rar si minunat. In timp ce el ii dadea inainte in spatele nostru se adunasera masinile, se auzeau claxoane si incasatorul ne-a spus sa avansam.
— Asta e ceva grav, i-a spus Richard.
Dupa ce am notat numele si numarul infractorului care statea pe locul soferului ne-am continuat drumul, dar Richard era zguduit profund. Acasa la el am carat cu grija mobilierul ranit in sufragerie si l-am pus pe podea, invelit in paturile lui. Socul lui Richard parea acum sa lase loc unei sclipiri de speranta si, in timp ce pipaia piciorul crapat, puteai sa-ti dai seama ca incepe sa contemple un viitor in care piciorul urma sa fie reparat. M-a servit constiincios cu ceva de baut si a vorbit despre gradina lui, asa cum orice om binecrescut ar face in fata unei tragedii personale, dar era evident ca inima lui e alaturi de victima din camera alaturata.
Richard si cu mine nu ne vedem prea des si nu ne-am mai intilnit aproximativ o luna, iar cind ne-am intilnit a fost in restaurantul aeroportului din Boston, unde s-a intimplat sa asteptam amindoi avionul. Era vara – cred ca mijlocul verii, pentru ca eu eram in drum spre Nantucket. Era cald. Se lasa intunericul. In seara aceea era un meniu special, care implica folosirea unor sabii de foc. Felurile de mincare – sis kebab, ficat de vitel sau jumatate de pui la rotisor – erau aduse pe o masuta rulanta si infipte intr-o mica sabie. Apoi chelnerul punea in virful sabiei ceea ce parea a fi un ghemotoc de bumbac, il aprindea si servea mincarea intr-o explozie de foc si galanterie. Nu imi amintesc asta pentru ca mi s-ar fi parut comic sau vulgar, ci pentru ca era emotionant sa vezi, in inserarea de vara, cit de incintati erau oamenii buni si modesti din Boston de acest spectacol. In timp ce sabiile de foc se indreaptau intr-o parte si-n alta, Richard incepu sa vorbeasca despre gheridon.
Ce aventura! Ce poveste! Mai intii cautase printre timplarii din zona si gasise in Westport un om caruia i se putea incredinta repararea piciorului, numai ca atunci cind timplarul a vazut gheridonul s-a indragostit si el de acesta. Voia sa-l cumpere, iar cind Richard a refuzat a vrut sa-i afle povestea. Dupa ce obiectul a fost reparat i-au facut o poza si au trimis-o unei autoritati in mobilierul de secol XVIII. Era celebru, era binecunoscut, era gheridonul Barstow, produs de apreciatul fabricant de mobila Sturbridge in 1780 si considerat pierdut intr-un incendiu. Apartinuse familiei Poole (stra-strabunica noastra era din familia Poole) si aparea in inventarele lor pina in 1840, cind casa lor fusese distrusa, insa numai informatia despre locul in care se afla se pierduse. Obiectul insusi se pastrase, in siguranta, pina la noi. Iar acum era reabilitat, ca un fiu risipitor, de catre cei mai elevati specialisti in antichitati. Un curator de la Metropolitan ii solicitase lui Richard sa li-l imprumute. Un colectionar ii oferise 10.000 de dolari. Savura experienta delicioasa de a descoperi ca ceea ce poseda si adora el era adorat de aproape tot restul umanitatii.
Am tresarit cind a pomenit de 10.000 de dolari – pina la urma as fi putut sa-l pastrez eu – dar eu nu il dorisem, nu il dorisem niciodata cu adevarat si am simtit acolo, in restaurantul aeroportului, ca Richard se afla intr-un fel de pericol. Ne-am luat la revedere si am zburat in directii diferite. M-a sunat in toamna cu niste treburi si mi-a vorbit din nou despre gheridon. Imi aminteam cumva covorul pe care statea acasa? Imi aminteam. Era un covor turcesc vechi, multicolor si presarat cu simboluri ezoterice. Ei bine, gasise un covor foarte asemanator la un negustor din New York si acum piciorul ca o gheara se odihnea pe acelasi model geometric, maro cu galben. Iti puteai da seama ca pune lucrurile cap la cap – isi completa puzzle-ul – si, chiar daca nu mi-a spus niciodata ce s-a mai intimplat apoi, imi puteam imagina cu usurinta. A cumparat un vas de argint, l-a umplut cu frunze si s-a asezat acolo singur, intr-o seara de toamna, bind whisky si admirindu-si creatia.
In seara pe care mi-o imaginam eu, probabil ploua; nici un alt sunet nu il duce atit de repede pe Richard inapoi in timp. In sfirsit, totul era perfect – vasul, ornamentele de bronz lustruite, covorul. Masuta cu sertare nu parea sa fi fost mutata in prezent, ci sa fi adus ea trecutul in camera. Nu asta era ceea ce isi dorise? Admira inelul intunecat de pe furnir si aroma sertarelor goale si, sub influenta celor doua lichide – ploaia si whisky-ul – miinile celor care atinsesera gheridonul, il lustruisera, isi pusesera paharul pe el, aranjasera florile din vas si ingramadisera capete de sfoara si alte nimicuri in sertare pareau sa rasara din intuneric. In timp ce privea, pe suprafata lacuita apareau amprentele lor sterse, ca si cum aceasta ar fi fost modalitatea lor de a se agata de viata. Amintindu-si de ei si facind un pas mai departe, el ii invoca, iar ei se napusteau impetuos in camera, in zbor, ca si cum toti anii acestia ar fi asteptat, nerabdatori si indurerati, invitatia lui.
Prima care s-a intors din morti a fost bunica DeLancey, imbracata in negru complet si mirosind a ghimbir. Frumoasa, inteligenta si triumfatoare, se rupsese de trecut si entuziasmul acesta o sustinuse, cu forta unui val, de-a lungul intregii sale vieti si, din cite stiam noi, o depusese pe malul portilor raiului. Educatia ei, spunea ea dispretuitor, consta in cum sa tiveasca o batista si putina franceza, dar ea parasise o lume in care era nepotrivit pentru o doamna sa aiba o opinie si intrase in una in care putea sa-si exprime opiniile de pe un podium, batind cu pumnul in pupitru, sa mearga singura noaptea si sa-i aclame (cum facea intotdeauna) pe pompieri, cind masina lor rosie trecea urlind pe strada. Avea un mod de a se comporta ferm si profetic, caci calatorise pina in Cleveland cu conferintele ei despre drepturile femeilor. O femeie putea sa fie orice! Doctor! Avocat! Inginer! O femeie putea, asa cum facea matusa Louise, sa fumeze trabuc.
Matusa Louise fuma un trabuc in timp ce venea, in zbor, sa se alature intrunirii. Franjurii unui sal spaniol fluturau in urma ei in aer si cerceii ei mari si rotunzi se leganau in timp ce isi facea, ca de obicei, o intrare de efect, mingiia gheridonul si se aseza pe fotoliul albastru. Era artista. Studiase la Roma. Directetea, extravaganta, pasiunea si dezastrul o insoteau. Abordase toate marile teme – rapirea sabinelor si jefuirea Romei. Barbati si femei dezbracati se inghesuiau pe pinzele ei imense, dar erau intotdeauna disproportionati, culorile erau intunecate si chiar si norii de deasupra cimpurilor de lupta pareau disperati. Nu si-a dat seama de esecul ei decit atunci cind era prea tirziu. Si-a transferat ambitiile asupra fiului ei mai mare, Timothy, care intra posomorit in camera, venind dinspre mormintul sau, cu sonatele lui Beethoven sub brat si fata neagra de ranchiuna.
Timothy urma sa fie un mare pianist. Asa decisese ea. A fost supus tuturor suferintelor, lipsurilor si umilintelor pe care le cunosc geniile. Era o viata amara si singuratica. A sustinut primul sau recital la sapte ani. A inceput sa cinte cu o orchestra la doisprezece. Anul urmator a plecat in turneu. Purta haine ciudate, isi dadea parul cu unsoare si la cincisprezece ani s-a sinucis. Mama lui il chinuise fara mila. Si de ce, oare, facuse o astfel de greseala aceasta femeie pasionala si devotata? Poate ca incercase sa-si vindece sau sa-si razbune sentimentul ca, prin nastere sau nenoroc, nu fusese admisa in compania oamenilor fericiti. Poate crezuse ca faima va pune capat tuturor acestora – ca, daca ea ar fi ajuns o pictorita celebra sau el un pianist celebru, nu aveau sa mai simta gustul singuratatii sau sa cunoasca dispretul niciodata.
Richard n-ar fi putut sa-l impiedice pe unchiul Tom sa li se alature nici dac-ar fi vrut. Nu avea nici o putere. Isi daduse seama prea tirziu ca fascinatia gheridonului era aceea a suferintei, careia i se dedicase el insusi. Unchiul Tom intra inauntru cu gratia unui fost sportiv. El era craiul. Nimeni nu fusese in stare sa tina socoteala aventurilor lui. Schimba fetele saptaminal – citeodata de doua ori pe saptamina. Erau zeci, sute, poate chiar mii. Il ducea in brate pe fiul sau cel mic, Peter, care avea picioarele prinse in atele. Peter devenise infirm cu putin timp inaintea nasterii sale cind, in timp ce parintii lui se certau, unchiul Tom o impinsese pe matusa Louisa pe scari.
Matusa Mildred se apropie rigida in zbor, se aseza, isi trase fusta albastra peste genunchi si se uita ingrijorata spre bunica. Batrina doamna ii lasase lui Mildred mostenire insasi emanciparea ei, ca si cum ar fi fost un popor protejat de tratate si intelegeri, steaguri si imnuri. Mildred stia ca pasivitatea, broderia si munca in gospodarie nu sint pentru ea. Sa se coboare la nivelul unei gospodine multumite ar fi insemnat sa cedeze unui tiran acele teritorii pe care mama ei le cucerise pentru vesnicie cu sabia. Stia destul de bine ce se asteapta de la ea sa faca, dar nu se hotarise niciodata ce ar trebui sa faca. Scria piese de teatru istorice. Scria poezie. Lucra timp de sase ani la o piesa despre Cristofor Columb. Sotul ei, unchiul Sidney, plimba copilul cu caruciorul si uneori matura. Ea il privea furioasa cum face treburile casei. Uzurpase drepturile ei, rostul ei. Isi gasi un amant si dupa ce se intilnira de trei sau patru ori la hotel simti ca se regaseste. Aceasta nu era una din posibilitatile pe care i le infatisase mama ei, dar era mai bine decit Cristofor Columb. Dragostea ascunsa era contributia pe care trebuia s-o aduca ea. Aventura era sordida si avu un sfirsit sordid, cu descoperiri, scrisori anonime si lacrimi amare. Amantul ei se facu nevazut si unchiul Sidney se apuca de baut.
Unchiul Sidney se apropie clatinindu-se dinspre mormintul sau si se aseza pe canapea, linga Richard, putind a bautura. Fusese beat incontinuu de cind descoperise cum isi facea de cap sotia lui. Avea fata umflata. Burta lui era atit de mare incit ii plesnise un nasture de la camasa. Avea mintea si ochii sticlosi. Scapa o tigara aprinsa pe canapea, in betia lui, iar catifeaua incepu sa fumege. Conditia lui Richard parea limitata la a observa. Nu putea sa vorbeasca sau sa se miste. Apoi unchiul Sidney observa focul si isi turna whisky-ul din pahar pe tapiterie. Whisky-ul si canapeaua luara foc. Bunica sari in picioare, din vechiul fotoliu Windsor in care statea, dar rochia i se agata in ornamentele acestuia si se rupse. Ciinii incepura sa latre, iar Peter, tinarul infirm, incepu sa cinte, cu un sarcasm ingrozitor “Lumea intreaga se bucura! Domnul a venit. Natura si Raiul cinta impreuna”, pentru ca ceea ce reconstituise Richard era o masa de Craciun.
La un anumit moment – probabil atunci cind a cumparat vasul de argint – Richard s-a dedicat ororilor trecutului, iar viata sa lua forma unui arc, atit de des intilnita in natura. Probabil ca sentimentele lui fata de Wilma ii aduceau o oarecare bucurie si claritate, dar de indata ce gheridonul a obtinut o pozitie dominanta in casa lui parca era tras inapoi, spre copilaria lui nefericita. Ne-am dus acolo la cina – cred ca era de Ziua Recunostintei. Gheridonul statea in sufragerie, pe covorul lui cu simboluri misterioase, iar vasul de argint era plin de crizanteme. Richard le vorbea sotiei si copiilor lui cu o tifna pe care o uitasem. Se certa cu toata lumea; se certa chiar si cu copiii mei. De ce, oare, pentru unii viata este un privilegiu delectabil, iar altii trebuie sa plateasca pentru locurile lor la teatru pretul miniei, ranchiunilor si cosmarurilor? Am plecat cit mai repede.
Cind am ajuns acasa am luat de pe masa fructiera verde de cristal cu doua brate, care apartinuse matusii Mildred, si am sfarimat-o cu ciocanul. Apoi am aruncat cutia de cusut a bunicii la gunoi, am ars fata ei de masa de dantela si am ingropat obiectele ei de cositor in gradina. N-a mai ramas nimic – nici monedele romane, nici calutul de mare din Venetia, nici evantaiul chinezesc. Nu putem pretui altceva decit intelegerea aproximativa pe care o avem despre moarte si iubirea zguduitoare care ne apropie unii de altii. Jos cu cucuveaua impaiata din holul de la etaj si cu statuia lui Hermes de pe stilpul balustradei! Amanetati colierul cu rubine, aruncati invitatia la Buckingham Palace si sariti cu picioarele pe pulverizatorul de parfum de Murano si pe farfuriile de peste chinezesti. Respingeti tot ceea ce ne raneste si se pune in calea telurilor noastre, ziua sau noaptea. Curatenia si curajul sa fie parolele noastre. Nimic altceva nu ne va ajuta sa trecem de potecile pline de dusmani si peste granitele din munti.