Lupta pentru salvarea planetei implica, la cealalta extrema, si o doza de fanatism care s-ar putea dovedi chiar mai daunatoare decit falsa implicare. Insasi sintagma “lupta pentru salvarea planetei” trimite la oximoronicele clisee propagandistice comuniste de tipul “lupta pentru pace”. Nu e o exagerare si nici o dovada de monomanie: ecologismul militant din ultimii douazeci de ani a fost sprijinit puternic de stinga comunista, ramasa fara obiectul “luptei” dupa caderea Uniunii Sovietice. Ecologismul a fost inca dinainte de 1989 o miscare de stinga, anticapitalista si antiglobalista, cu puternice accente antiamericane, caci sovieticii nu puteau pierde o asemenea oportunitate. Dupa caderea comunismului, miscarea a pastrat aceste tendinte – fie din inertie, fie pentru ca fac deja parte din traditia ei. Telurile etice au ajuns sa fie coplesite de militantismul politic, iar infuzia de activisti dinspre extrema stinga au accelerat derapajul spre fanatism.
Cind spun “fanatism”, nu vreau sa spun ca miscarile verzilor risca sa devina intolerante, violente si periculoase pentru stabilitatea sociala. Dar nici nu exclud cu totul o asemenea posibilitate. Intre indiferenta fata de viitorul lumii si radicalismul ecologist exista o aurita cale de mijloc, pe care ecologistii nu par a fi in stare sa se pastreze in marsul lor spre o lume mai buna. Le-ar fi si greu, de vreme ce impartasesc cu comunismul o viziune milenarista (din fericire, nu una comuna) si profetismul apocaliptic. Apoi, cel putin la citeva curente din miscarea verzilor exista tendinta de a transforma o miscare civica intr-un soi de religie laica, unde Mama Pamint este zeita suprema, iar oamenii sint fiii ei neascultatori si inconstienti.
Exagerarile unei miscari globale o pot discredita cu usurinta, in ciuda scopurilor ei nobile. Si ar fi pacat. Uneori exagerarile sint doar caraghioase, ca in cazul unui studiu excesiv de mediatizat, care anunta ca rigiiturile si pirtiiturile vacilor contribuie in mod semnificativ la accentuarea efectului de sera, prin eliberarea in atmosfera a unei cantitati masive de metan. (Bineinteles ca in scurt timp s-au conceput si niste diete alimentare speciale pentru vaci, care sa reduca cantitatea de gaze poluante eliminate de bietele animale prin fata si prin dos.) Imi pare rau, dar mi se pare stupid. Pe undeva scopul nobil al apararii mediului s-a transformat intr-o obsesie patologica. Iar alteori astfel de exagerari devin periculoase. La sfirsitul lunii martie, pe fondul vilvei iscate de accidentul de la centrala nucleara japoneza din Fukushima, la sediul Swissnuclear, o federatie a citorva companii ce exploateaza centrale nucleare in Elvetia, a explodat o scrisoare capcana ce a ranit doi oameni. E usor de imaginat ce fel de convingeri avea expeditorul ei.
Astfel de lucruri ma fac sa privesc cu circumspectie avertismentele tot mai numeroase – si adesea exagerate – ale diverselor organizatii de mediu. Ecologismul a devenit pe de o parte o afacere buna si pe de alta parte un cult rigid si dogmatic, ce risca sa uite exact scopul sau nobil dintru inceputuri: o lume mai buna pentru om, nu impotriva lui.