Revelatia creatiilor lui Buhagiar am avut-o urmarind Orfanul Zhao, realizat impreuna cu Alexandru Dabija si Irina Solomon la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt (1995). Tiparul traditional (decoruri, costume) era subminat avangardist in acest spectacol foarte neortodox estetic atunci, partea de “decor” fiind virata intr-o scenografie de lumini. Eclerajul crea si recrea spatiile, modelindu-le, evidentia personaje si actiuni, nenumaratele schimbari de lumini intr-o scena practic goala marturisind asupra inepuizabilei imaginatii vizuale a realizatorilor. De atunci, mai multe premii nationale, colaborari cu cei mai importanti regizori romani, in foarte multe teatre din tara, contributii in zona videoclipului, unul chiar pentru celebra Evanescence, si advertisingului, ambientari, design, grafica de afis, concepte scenografice pentru prezentari de moda au demonstrat nu numai inzestrarea nativa a lui “Buha”, cum ii spun apropiatii, ci si seriozitatea sa profesionala. Desi, cum zice artistul, scenografia nu e “felul principal” in teatru, propunerile sale atrag atentia. Nu ostentativ, ca expresie a orgoliului artistic, ci in sprijinul reprezentatiei, parasind sfera vetusta a intelegerii scenografiei ca act de mobilare a unui spatiu unde actori costumati adecvat interpreteaza un text, livrindu-l publicului. Plastica teatrala e o zona extrem de complexa, care intersecteaza arhitectura, pictura, design vestimentar, mecanica, rezistenta materialelor etc. Asa o intelege si o practica Dragos Buhagiar, acesta este “secretul” reusitei.
Sugestia si simbolul – modalitati preferate
Cea mai recenta reatestare prin lauri a inspiratiei lui a fost la recenta Gala UNITER, unde creatia din Shaking Shakespeare (Teatrul German de Stat Timisoara, regia Radu Alexandru Nica, 2010), oferind o noua proba a maiestriei de a modela spatiul, a obtinut Premiul pentru cea mai buna scenografie. “Decorul” e o barca uriasa, posibil vikinga, in textul-colaj din piesele shakespeariene lucrurile se petrec in tara lui Hamlet, introdusa in spatiul de joc de trupa de actori, care renunta la caruta lui Thespis in favoarea corabiei lui Antonio. Componentele ambarcatiunii se metamorfozeaza pe parcurs, evolueaza odata cu dramaticul si devin pe rind ambient si partener pentru secventele jucate. Dinamica scenografica sustine desfasurarea dramaturgica, o insoteste si o alimenteaza prin reconfigurarea cadrului. Pentru Buhagiar, sugestia si simbolul sint modalitati preferate, metafora scenografica generind o dramaturgie a ei, consonanta cu cea de replici si regie.
Tot cu Nica, Buhagiar a lucrat Hamlet (Teatrul National “Radu Stanca” Sibiu, 2008), o montare extrem de moderna, in care realizatorii s-au jucat cu perspectivele. Amenajarea scenica e expusa, dar isi etaleaza pe parcurs potentialitatile plastice. Felul in care e construita provoaca privirea, controlind receptarea. Doi pereti laterali, negri, luciosi, comprima spatiul pe adincime, spre “fundal”. Convergenta e ecranul unui televizor, iar plafonul, gindit tot in unghi, completeaza senzatia de perimetru inchis, delimitat. Constringerea spatiala pe adincime si inaltime obliga perceptia sa se concentreze, aducind “departele” mai aproape, in ciuda legilor fizicii. Ambiguizarea coordonatelor spatiale clasice (aproape/departe, sus/jos) e voita, iar efectele le resimte privitorul in plan emotional. Decorul e o “multifunctionala”: “plafonul” e fundal de proiectie, rasturnind verticalitatea si orizontalitatea, iar proiectiile video (Daniel Gontz) se vad atit pe “tavanul” inclinat, cit si pe ecranele din scena. Totul devine un televizor gigantic, pe care curg imagini cu cei din distributie, filmate anterior ori in timp real, animatie computerizata, fragmente din productii shakespeariene antologice (Lawrence Olivier in Hamlet, la BBC, de pilda). Initial, controlul privirii te zapaceste, dar jocul te prinde, devii dependent de acest ludic imagistic care pune stapinire pe emotie.
Aceeasi idee de scenografie activa, de multiplicare spatiala, de dinamizare controlata a ambientului a functionat remarcabil si in Regele Lear (Teatrul Bulandra, regia Andrei Serban, 2008) si D’ale Carnavalului (Teatrul National “Radu Stanca” Sibiu, regia Silviu Purcarete, 2011). Credoul lui Dragos Buhagiar e ca viziunea scenografica trebuie sa aiba un continut si un tempo plastic in tandem cu acela regizoral si actoricesc. Altfel, e ilustrativa, statica, nonteatrala. Adica, inutila.