Normal ca s-a scandalizat toata lumea. Parca n-ar sti ca LVT e un copil cam teribil si ca n-are rost sa-l iei in serios. Oricum, cica singurul film la care s-a ris pina acum pe bune (sau cel putin asa spune o doamna de la “Sunday Times”) e Le Havre al lui Aki Kaurismäki. Mai e si The Artist al lui Michel Hazanavicius (wtf is Michel Hazanavicius?), care e le chouchou de la critique. De fapt, nu stiu de ce-ti povestesc eu toate astea, Iulia e la fata locului si are sigur mult mai multe de zis decit mine, care-am ramas la etajul zece, pe Veronica Micle nr. 20, linga un santier cu muncitori care ma trezesc in fiecare dimineata la 7 trecute fix (chiar si duminica). Dar chiar dac-am ramas la baza, n-am stat degeaba.
Miercuri seara am fost la cinemateca Union, sa vad filmul de debut al venerabilului Manoel de Oliveira, care stiu ca-ti placea atit de mult. Aniki Bobo (formula magica numai buna de ales cine-i hotul si cine-i vardistul) e un fel de Le ballon rouge alb-negru si putin mai moralist, cu Lisabona din ‘40 plina de copii. M-am trezit rizind zgomotos (numai eu, Iren si Andrei rideam asa) si repetind in soapta cuvinte ca brincadeira, Teresinha sau discussäo. Cu o zi inainte, fusesem la lansarea Operei poetice a lui Pessoa (traducere&co. de Dinu Flamind), o carte de-a dreptul uriasa, de care nu reusesc sa ma mai dezlipesc, si-n care am citit azi dimineata asa: “Ai sa ajungi sa vezi ca nu exista pe lume alta metafizica decit ciocolata./ Si ca toate religiile din lume nu te invata mai mult decit patiseria”. Grozav, nu? Dac-ai sti cita lume am strins tare tare in brate din cauza ta, in ultima luna, ai mai aduce niste Pastei de Nata de la Lisabona, ca sa-mi treaca. Pina atunci,
gros bisous,
la petite.