Kamo a murit anul trecut si tot n-am gasit ragazul necesar unei auditii atente, pentru vreun articolas precum cel de fata. Dar am gasit la Bookfest volumul Bela Kamocsa – Blues de Timisoara – o autobiografie, Ed. Brumar, 2010, ingrijit de Tinu Parvulescu. Stiu cui sa multumesc, si-i multumesc pentru acest noroc. Intilnirea cu personalitatea lui Kamo s-a facut pe terenul meu, sa zic astfel. Adica in scris. Fiind scrisa, marturia lui capata valoarea unui document, dincolo de valentele testamentare inerente publicarii postume. Fara sa aiba uscaciunea actului impersonal emis ori consemnat de institutiile statului (comunist, in cazul de fata), cartea se poate citi ca depozitie credibila si consistenta despre o epoca. De consemnat ca “epoca” n-a fost una oarecare, ci, probabil, cea mai cumplita din istoria tarii noastre, cu natiunile ei conlocuitoare, al caror aport la cultura locala nu-i deloc insignifiant. Dar, putin dupa incheierea singeroasa a epocii blestemate, ce se intimpla? Kamo si trupa cintau si se amuzau intr-un local pe malul marii: “Melodiile simple cu versuri propagandiste, elogiind natiunea sau pe Ceausescu, pareau, la numai jumatate de an de la Revolutie, ca provin dintr-o lume indepartata. Era ea insa chiar atit de indepartata? Sau incercam noi sa ne-o imaginam astfel, ca sa putem uita cit mai repede nu numai frustrarea de-a fi facut parte din ea, dar si complicitatea noastra cu aceasta lume?” (p. 128).
Privirea nici nostalgica, nici incruntata face marturia lui Bela Kamocsa demna de atentia istoricului de profesie, avind obiect de studiu mentalitatile si realitatea zilnica a comunismului. De la non-conformismul tineretului anilor 1960, la indiferenta fata de cultura (atunci, ca si azi) a functionarilor platiti sa se ocupe de cultura, la coruptia sistemului securisto-mafiot din ultimii ani ai regimului, totul trece prin judecata necrutatoare, desi bonoma si impanata de umor, a unui artist obligat permanent la auto-aparare. Minoritar etnic, Bela Kamocsa este minoritar si ca artist, deoarece muzica pe care o (re)interpreteaza e adresata unui grup minuscul de ascultatori, nu consumatorilor obisnuiti de slagare, fie ele de provenienta si inspiratie vestice. Dubla ipostaza il face pe Kamocsa mefient la ideea ca jazz-rockul romanesc, in cadrele prestabilite de diriguitorii culturii comuniste, va fi fost vreo mare chestie protestatara, cum s-au impaunat diversi profitori “dinainte”, nu mult dupa ce s-au lamurit ca tot ei si-ai lor vor dicta pe piata bastinasa de profil, cu profit necontrolat de nici o instanta financiara.
“Sibiul era un festival ciudat. Era, pe de-o parte, un fenomen alternativ, pe de alta parte, functiona ca o supapa – bine controlata, zic eu/…/Cit de subversiv era totul, nu ma pot pronunta. N-a dat nastere nici la proteste publice, nici la samizdat artistic si intelectual ca in alte tari ale blocului sovietic” (p. 95).
As putea cita aproape intreg volumul. Dar il puteti citi singuri.