Ce anume confera valabilitate peste ani unei compozitii (intr-o anume inregistare), nu stiu. Am pus intre paranteze precizarea despre inregistrare, fiindca in rock, mai mult ca-n orice domeniu artistic, amprenta personala, feeling-ul, starea de spirit momentana, combustia interna a trupei contureaza valoarea si da robustete unei versiuni in detrimentul alteia. Destui interpreti au cintat Hey, Joe!, de exemplu. Dar numai Jimi Hendrix a reusit varianta de exceptie, neegalata inca.
Jeff Beck nu s-a sfiit sa reia pe citeva discuri proprii piese celebre ale primei generatii de rockeri. Drept care, anul trecut a fost vedeta spectacolului dat in onoarea lui Lester William Polsfuss a.k.a. Les Paul, omul care, se zice, e “vinovat” de toata nebunia rock’n’roll, cu chitara sa magica. Concertul (editat recent de Eagle Rock) s-a tinut la Iridium Jazz Club din New York, acolo unde Les Paul (nascut in 1915, mort in 2009) a cintat ani de zile. In sala, oaspeti de marca – am remarcat pe Kirk Hammett, de la Metallica si pe Warren Haynes, de la Allman Brothers Band. Pe scena, alaturi de Jeff, o trupa de autentic rockabilly. Vocalistul ei are o prestatie cu nimic mai prejos decit starurile anilor ‘50. Insa, tipul care face de neuitat aparitia e contrabasistul, o palma mai scund decit instrumentul sau. Priviti-l, si va minunati! 27 de piese rock standard, prelu(cr)ari de blues, cum e Sitting on the Top of the World, de ska si altele ridica instinctiv picioarele de pe podea, fundul de pe bancheta si sticla de unde-i pusa. Apare si-o cintareata, Imelda May, al carei rol e parca de coloratura, nu de performanta. Un show pe cit de minimalist, pe atit de bine filmat in HD, cu sunet exemplar si ritm fresh, in pofida anilor scursi de cind celebritatea genului era uriasa. Long live rock’n’roll? Yes!
Si iata al doilea exemplu: AC/DC – Let There Be Rock, mult-asteptata restaurare a peliculei filmate cu ocazia concertului de la Paris, 1979. O trupa despre care nu-i nevoie sa caut argumente, apropo de valoare, cu toate ca ultima expunere in concert, cel din Argentina, cam dezamageste, tehnic vorbind. Ii regasim in plenitudinea fortelor, si le sta bine: niste tineri aproape tematori sa vorbeasca in fata camerelor, cumva uimiti ca li se acorda atentia cuvenita marilor nume. Aerul de epoca se pastreaza nealterat, prospetimea invioreaza pe orice privitor/admirator, insa revelatia trecerii timpului declanseaza nostalgia, sentiment despre care s-au scris povestiri & romane, si s-au turnat filme… Am rulat de doua ori la rind concertul AC/DC, si de fiecare data am fost transportat emotional intr-o lume care nu (mai) exista decit in documente de felul acestuia. Nimic n-a contaminat relatia cit se poate de osmotica a receptorului din mintea mea cu fluxul dinamic emis de trupa. Si daca la Jeff Beck n-a fost nevoie de trucuri tehnice pentru sunet, la AC/DC nici nu se baga de seama ca s-a lucrat la imbunatatirea capturii de-acum trei decenii.
Cu asemenea exemple pe masa, linga televizor, cred copilareste, cu toata bucuria, ca rock’n’roll-ul e (vorba unui refren cintat de multe “nume”) vesnic tinar…