– Fragment –
6. “O”
Scrisoarea era virita intr-un plic zdrentuit, fara nici o adresa scrisa pe el.
Domnul Franz a deschis cu grija plicul, urmarit de la distanta de cele doua femei. A extras din el o fila de caiet de matematica liniata cu dungi fine orizontale si verticale, care alcatuiau niste patratele. Liniile erau de un albastru pal, hirtia, cam cenusie. In partea de sus era inscrisa o fraza, iar in partea de jos se insira o serie de OOO-uri.
Fraza era in franceza – limba pe care domnul Franz o cunostea foarte bine, dar care, pentru cele doua argentiniene, echivala cu chineza.
Continea urmatoarele:
“La serie de O n’est point la meme. Il faut trouver les differences”(1).
Dupa care urma:
“OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO”.
Domnul Franz s-a uitat perplex la “diferitele” serii de O-uri. Sa fi fost o ghicitoare? Un cod? Sau cheia pentru o comoara?
A impaturit foaia de hirtie, a introdus-o in plic si a virit-o in buzunarul din dreapta. Apoi, s-a intors catre femeile ramase la o respectuoasa distanta, asemenea unor pelerini care asteapta producerea unui miracol, si le-a spus cu simplitate: “Es nada”(2). Cele doua n-au parut prea convinse, si numai dupa ce domnul Franz a strabatut holul, a iesit pe usa si a inchis-o dupa el intr-o deliberata tacere, si-au reluat si ele dinamica lor activitate – una intorcindu-se la bucatarie, cealalta, din nou in genunchi, la frecatul podelei.
In timp ce cobora cu liftul, domnul Franz nu s-a putut abtine sa scoata plicul din buzunar si sa studieze scrisoarea din nou.
Concluzia lui fireasca, bazata pe un sir lung si neintrerupt de lovituri norocoase anterioare, il facea sa considere mesajul drept o informatie pretioasa ce avea sa-l conduca la descoperirea unei comori. Din nefericire, nu-si putea alunga totusi din minte gindul insistent (si iritant), desi palid in comparatie cu celalalt, ca ar putea fi vorba de o farsa la adresa gasitorului…
A iesit din cladire si a cotit-o la stinga.
Logica a inceput sa-si spuna cuvintul. De ce sa-ti dai atita osteneala, sa alcatuiesti un cod cifrat, sa-l introduci intr-un plic, sa ingropi plicul in parchet, daca e vorba doar de o farsa? Nu ar avea niciun sens.
Pe de alta parte, de ce se oferea explicatia in franceza? A decis sa se intereseze imediat, intr-un mod foarte discret, despre locatarii care ocupasera apartamentul in trecut. Sau poate ca ar fi mai bine sa nu se intereseze el personal, oricit de discret ar face-o, ci s-o puna pe Rosa. Sa-i ceara Rosei sa se… informeze. Rosa era o batrinica simpatica, in mod cert nu o sa se opuna, n-o sa-si vire nasul unde nu-i fierbe oala si n-o sa scormoneasca prea adinc. Lui nu-i trebuia decit sa afle daca, la un moment dat, apartamentul din Arroyo fusese locuit de niste francezi.
O.K. Si dupa aceea?
Dar haideti sa-l lasam deocamdata pe domnul Franz si sa ne intoarcem la Borges, care asculta, si la Manguel, care citeste, nu departe de Paseo Arroyo, mai exact in Maipu 994.
7. Plictiseala lui Borges
Dupa un timp, Borges renuntase sa mai asculte, desi Manguel ii citea constiincios. Scriitorul isi spunea ca daca ar izbuti sa o stearga din fotoliul lui din Buenos Aires si sa se intoarca in timp, cam prin anul 1930, traversind Atlanticul si ajungind la Lisabona, ar putea sa-l cunoasca pe Pessoa – instalat invariabil la masa lui din cafeneaua din Chiado – si sa stea la o sueta cu el. Borges nu vorbea portugheza, dar puteau folosi franceza sau engleza ca sa umple golul.
Trebuie sa spunem ca Manguel, concentrat pe lectura lui, nu a observat nimic. Si chiar daca ar fi observat, totul i s-ar fi parut atit de extravagant, incit ar fi crezut ca viseaza cu ochii deschisi. Cum ar fi fost posibil ca distinsa personalitate literara – un scriitor pe care el, personal, il venera – sa se topeasca in vazduh, pff!, ca o spirala de fum? Borges nu era un adept yoga, ca Mircea Eliade (care se mindrea cu asemenea performante), si, la drept vorbind, prefera zborurile imaginatiei zborurilor propriu-zise…
Asadar, tinarul Manguel nu a observat nimic. Dar dona Leonor – daca ar fi intrat din intimplare in micul living-room – ar fi ramas uluita sa constate ca fiul ei nu se mai gasea in fotoliul lui si tinarul cititor citea la pereti… Borges se facuse nevazut!
E posibil sa se fi intimplat pe parcursul unui efort mental deosebit de concentrat al poetului portughez, efort care l-a consternat pe Borges. Omul nevazator a simtit, pur si simplu, ca trupul ii este absorbit de o forta inexorabila, dar benigna, intr-un soi de virtej involburat, care-i provocase insa o usoara greata. S-a lasat in voia soartei. Dupa un timp, ochii lui, obisnuiti cu lumina galbuie, laptoasa, familiara zilelor si noptilor sale de orb, au inceput sa vada o constelatie de curcubeie. Semanau mult cu pulsarele galactice despre care citise, numai ca erau alcatuite din cifre. Toate numerele, de la 0 la 9, vibrau modular, ca sclipirea unei tesaturi iridiscente. Nuantele erau intocmai culorilor curcubeielor, numai ca se schimbau si se intrepatrundeau continuu, pe masura ce cifrele insesi se dizolvau si se rezolvau in felurite ecuatii matematice. Avea senzatia ca pluteste intr-un ocean algebric.
Era cu neputinta sa-ti dai seama cit a durat: spatiul devenise la fel de imaterial ca si timpul. In notiunea psihologica a timpului lui Borges, calatoria a durat vreo zece minute. E suficient sa spunem ca la incheierea acestei variabile cantitati de timp, se afla exact in locul unde aspirase in gind sa se afle, adica la cafeneaua din Chiado, fata-n fata cu Fernando Pessoa.
Pessoa purta ochelarii rotunzi pe care Borges ii atribuise lui Alberto Caeiro. Nu i s-a parut ciudat – adica, nu mai ciudat decit faptul evident, palpabil, ca Borges putea acum sa vada: in fond, se afla in urma cu treizeci de ani. Nici Pessoa nu era mirat sa-l vada pe Borges (un scriitor pe care-l cunostea dupa nume si din care citise doar citeva poeme ultraiste) asezat acum la masa lui. A presupus ca argentinianul a facut o escala la Lisabona, in drum spre Paris.
Borges a fost primul care a spart gheata. “Hola”, a rostit.
(Unii dintre dumneavoastra vor tresari probabil la gindul ca un scriitor atit de mare nu a gasit nimic mai interesant sau mai inteligent de spus unui coleg de breasla de o asemenea magnitudine, dar, in realitate, pina si marii scriitori folosesc limbajul colocvial – am inchis paranteza.)
Pessoa i-a raspuns: “Ola!”.
Apoi s-a lasat tacerea. Se pare ca nu mai era nimic de spus.
8. Monologul domnului Franz
Pe de alta parte, domnul Franz simtea o nevoie imperioasa sa discute cu cineva – in timp ce se indrepta spre Palacio Alvear (traversind cea mai lata strada din lume etc.), asa incit a inceput sa vorbeasca de unul singur.
“Naturlich, asta-i genul de descoperire pe care nu o faci in fiecare zi. Eu o consider un semn – un semn ceresc – caruia trebuie sa i se acorde cea mai mare atentie. OOOOOOOOOOO, seria aceasta de «O»-uri ascunde, fara indoiala, un anumit sens. Si de ce oare fiecare O este diferit? In ce sens? Poate ca ar trebui sa investighez, dar cu multa precautie.
Sa investighez intr-un fel in care sa nu trezesc banuieli – poate ca ar trebui sa intreb vreun erudit hindus, poate ca-i o formula matematica (sau algebrica) ce trebuie dedusa din aceasta serie… Bineinteles, Rosa nu-mi poate fi de nici un ajutor in localizarea acestui erudit – poate mai curind chelnerii de la Alvear sa cunoasca vreunul. Hm, e discutabil, matematicienii nu prea frecventeaza localurile luxoase de acest gen… Dar trebuie sa ma interesez numaidecit si cu precizie. Si repede! Cine stie daca comoara mai e in acelasi loc. Acelasi loc – adica unde? E absurd si ridicol, cum te poti astepta sa descoperi o comoara dintr-o serie de «O»-uri?… Si totusi, si totusi – och Gott!(3) – e de-a dreptul enervant. Inainte de a initia ceva, trebuie sa ma gasesc intr-o stare de spirit propice (in care nu ma gasesc in momentul de fata, cu toate emotiile astea), pentru a reusi sa plasez formula in ecuatia potrivita. Also… (A folosit cuvintul also in acceptia germana, ca in Also sprach Zarathustra(4).) Azi dupa-masa, cel mai tirziu, o sa ma ocup de treaba asta serios. Acum insa, e timpul sa ma relaxez si sa-mi iau cafeaua – e minunata cafeaua pe care o prepara la Alvear… Dupa aceea, mai vedem noi. Sper ca Rosei intimplarea nu i-a stirnit banuieli (Rosaria e o toanta). Rosa e o batrina agera la minte, precis a mirosit ceva – dar din atitudinea ei nu prea poti sa-ti dai seama de nimic. Va trebui sa gasesc o explicatie rationala care, sper, o sa-i adoarma banuielile…”
Domnul Franz a intrat la Alvear cu un cuget oarecum impacat.
9. In Lisabona
Borges incerca aceeasi lipsa de curiozitate in fata lui Pessoa, in carne si oase, pe care o resimtise ascultind gindirea poetului. Dar se straduia sa nu se tradeze, pentru ca Borges era un om manierat. Urmarea incercarile lui Pessoa de a inchega o conversatie – dar despre ce sa vorbeasca?
Ultraismul nu se numara printre predilectiile lui Pessoa si nu citise altceva din opera lui Borges in afara de poemele acelea pe care le descoperise intr-o antologie. Ar fi putut sa-l intrebe pe argentinian daca doreste o cafea, dar ar fi insemnat sa se puna in postura chelnerului – si nu putea decide sa adopte o asemenea atitudine sau sa puna o astfel de intrebare.
Pe de alta parte, lui Borges i-ar fi prins bine o cafea tare; se simtea ca si cum ar mai fi plutit inca prin aer dupa calatoria lui transatlantica – sau pe unde l-o mai fi purtat actul lui de disolutie… Sperase ca intilnirea cu Pessoa o sa-i ofere o perspectiva mai profunda asupra gindirii omului care plasmuise heteronimii. Simtea ca izbutise sa descopere o versiune mai riguroasa si mult mai subtila a lui Alberto Caeiro.
Si totusi (lucru pe care nici Borges, nici Pessoa nu l-au stiut la vremea aceea), Álvaro de Campos, si nu Caeiro a fost cel care l-a adus pe Borges la Lisabona. Inca din momentul in care binevoitorul argentinian arogant pornise sa si-i imagineze pe heteronimii lui Pessoa, axindu-si fantezia pe Caeiro, asa-zisul Caeiro (care era, de fapt, de Campos) il putea vedea pe Borges in apartamentul sau din Buenos Aires, asezat in fotoliu si parind ca asculta o voce invizibila (Caeiro/de Campos nu-l putea vedea pe Manguel). Instalat pe un scaun din cafeneaua din Chiado, pufaindu-si tigara – si, din cind in cind, rotindu-i capatul aurit –, Caeiro/de Campos il tinea pe Borges sub o continua supraveghere, de parca ar fi ciocanit semnale Morse cu extraordinarul sau tigaret. Manifestarile lui, pe care Borges le considerase ridicole, ostentative si neinteresante, au constituit de fapt calea ezoterica pe care l-a teleportat la Lisabona. Borges n-ar fi putut sa-si inchipuie ca norii dezlinati ai gindurilor lui fusesera interceptati de radarul de sidef al lui Caeiro/de Campos – era convins ca numai forta mentala a lui, a lui Borges, il teleportase peste Atlantic. La urma urmei, el era Borges, un barbat solid, indesat, a carui mama era dona Leonor, si care copilarise la Palermo (districtul din Buenos Aires, nu orasul din Sicilia), care fusese fascinat de tigri, scrisese poeme ultraiste si, mai recent, povestiri categoric si suprem metafizice, desi unii le considerau politiste… Era Borges – si singurul celalalt Borges care mai exista era cel la care se referea uneori in poeziile si povestirile lui.
De Campos auzise vag despre Borges, iar literatura acestuia nici nu-l prea interesa.
Cind Borges, care dorea sa-l cunoasca pe Pessoa, dar a nimerit peste Caeiro (sau peste cel despre care credea ca e Caeiro), s-a sublimat pe parcursul disciplinatului rubato al lui Manguel, a fost convins ca domnul corpolent instalat la masa din cafenea, care-si misca tigaretul de parca ar fi dirijat sonata sostenuto a lui Manguel, era Caeiro, si nu un altul dintre heteronimi… Poate ca din cauza vocalelor din numele lui, poate ca acestea exprimau un mesaj incifrat pe care numai inima lui Borges il putea percepe. In orice caz, muzicalitatea acestui nume, “Alberto Caeiro”, l-a sedus pe Borges, emotionindu-l pina la limita la care ratiunea e nevoita sa cedeze – daca exista intr-adevar o logica in combinarea literelor, sau daca vocalele si consoanele vorbesc o limba care se adreseaza direct inimii, depasind sfera ratiunii, atunci Borges a sucombat in fata lor. Desi “Caeiro” imaginat de el (care nu se suprapunea peste al lui Pessoa) era la fel de diferit de portretul conturat de autorul sau pe cit de diferita era spaniola porteno(5) vorbita de Borges, de portugheza din Chiado a lui Pessoa, totusi argentinianul isi pastra in sinea lui convingerile. Nu se indoia de identitatea pe care i-o atribuise in pripa, pentru ca rareori se indoia de creierul lui.
Mijloacele pe care le folosise de Campos pentru a-l aduce pe Borges la Lisabona erau strins legate de increderea argentinianului in perfectiunea acelui cerveau(6) al sau.
In primul rind, de Campos s-a asigurat ca – in acel anume moment al dislocatiei – Borges se gindea la mintea sa in ipostaza ei materiala, aproape palpabila: adica in calitate de creier, si nu de minte. Intr-o frintura de secunda, Borges intrezarise, in mintea lui riguroasa, viziunea unui craniu – apoi, aproape simultan, a vazut aievea acelasi craniu intr-un tablou (una dintre acele naturi moarte baroce in care craniile au rol de memento mori), unde craniul era plasat, amenintator, pe o carte voluminoasa, linga un vas cu flori si o clepsidra. Asociatia de idei nu a tinut mult – poate un sfert de minut –, dar i-a furnizat lui Borges o explicatie plauzibila pentru acea viziune brusca a craniului (un soi de anticipare a retinei, desigur). Tabloul in sine era irelevant; important era faptul ca produsese un fundal contextual – ca si cum craniul ar fi fost detasat dintr-un generic. Apoi mintea lui Borges a facut un salt – tot intr-o frintura de secunda – spre acea perla amagitoare care astepta sa fie descoperita in valmasagul de accesorii ale simbolismului pictural: creierul din craniu. Parea sa pulseze, sa vibreze, ca un aspic cenusiu, moale si translucid, in asteptarea craniului care avea sa-i fie mormintul. Si era rotund – bizar de rotund. Cunoasterea rationala acumulata ar fi trebuit sa-l informeze pe Borges ca creierul (chiar cel pictat, desi creierele nu sint aproape niciodata pictate, ci numai craniul, analogon-ul lor) nu este rotund, ci oval – forma aceea care, daca ai trasa un contur in jurul norului care-l inconjoara pe Dumnezeu in fresca lui Michelangelo din Capela Sixtina, ar cuprinde intreaga origine a omenirii… Dar cunoasterea rationala nu influenta visul cu ochii deschisi al lui Borges. Pentru ca Borges visa la mintea sa, deci la creierul sau, pe care-l vedea rotund, prin urmare opus ovalului. Creierul lui Borges era rotund. Il percepea ca pe un dom – un dom sidefiu, cu nervuri de culoare mai inchisa. Si, mai straniu, mintea ii spunea ca creierul lui circular se numea cerveau! Nu cerebro (in spaniola), ci cerveau (in franceza). Cerveau avea o anumita rezonanta, pe care Borges o capta cu mintea si i se parea potrivita.
Caeiro (adica de Campos) stia bine ce-l atrasese pe Borges la forma franceza a lui cerebro: anume sonoritatea; dar sonoritatea ii ascundea vizualul. Pentru ca, din punct de vedere vizual, cuvintul cerveau e o adevarata capodopera. Cele sapte litere sint grupate in doua buchete (cer si eau) despartite la mijloc printr-un V: cer inseamna trei litere prezente in cuvintul “creier” din numeroase limbi de origine latina – de la cerebrum la cerebello – iar eau (cea mai usoara combinatie de vocale din franceza) inseamna, in aceeasi limba, “apa”. Iar in romaneste, “cer” inseamna si firmament – intrucit profeticul vis cu ochii deschisi al lui Borges vorbea si putin romaneste… Pe scurt: Borges isi numea creierul cerveau, intrucit cuvintul imbina cerul cu latinescul creier si cu frantuzeasca apa, incalecate la mijloc de un V, care Vine, eVident, din latinul varicus.
De Campos isi explica atractia lui Borges pentru numele Caeiro prin aceeasi analogie cu silabele aeriene aflate in cerveau: fusese atras de manunchiul de trei vocale din numele lui Caeiro, pentru ca asa-i cerea manunchiul de trei vocale din creierul lui frantuzit.
Ceea ce ni-l explica pe Borges. Dar ne intrebam: cum se explica teleportarea lui Borges din apartamentul lui din Buenos Aires in cafeneaua din Lisabona?
Simplu: de Campos o realizase cu tigaretul lui.
NOTE:
1. Seria de O-uri nu este egala. Trebuie descoperite diferentele (fr.).
2. Nu-i nimic (sp.).
3. Oh, Dumnezeule (germ.).
4. Asa grait-a Zarathustra, tratatul lui Friederich Nietzsche.
5. Dialectul din Buenos Aires (sp.).
6. Creier (fr.).
AUTORUL
Alex. Leo Serban (1959-2011) a fost critic de film, jurnalist, traducator si artist vizual. A semnat traduceri, eseuri si proza in numeroase publicatii culturale romanesti si straine. A fost curator si expozant si a facut parte din numeroase jurii internationale in cadrul unor expozitii de arta si festivaluri de film. A initiat si a condus Clubul Cinefililor de pe linga Institutul Francez din Bucuresti. A conferentiat la Lincoln Center din New York (1996), Universitatea Umea din Suedia (1996), Universitatea Humboldt din Berlin (2000). In perioada martie 2005 – septembrie 2006 a realizat emisiunea de cultura vizuala “Fotograme” de pe TVR Cultural. In 2008, Fundatia Timpul i-a acordat marele premiu pentru Jurnalism Cultural. In 2004 a publicat in colaborare cu Mihai Chirilov si Stefan Balan volumul Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele, caruia i-au urmat in 2006 Jeu de paume (in colaborare cu Serban Foarta) si Dietetica lui Robinson. La Editura Polirom a publicat De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema (2006) in colectia “Ego. Publicistica” si 4 luni, 3 saptamini si 2 zile cu filmul romanesc (2009), in colectia “Cinema”.
In 2011 ii sint publicate postum doua volume, unul de poezie, Alte camere, alte glasuri de ieri, si unul de publicistica, Mica dietetica.