Si cauti mai in urma, ca sa mergi un pic inainte, si “Frunzele au inceput sa salte si sa se imprastie, ramurile cele mai inalte sa se tinguie, cerul s-a spart si s-a destramat in pete de albastru inspumat, pinul de fum s-a rasturnat inspre rasarit si a disparut, iazul a devenit deodata o panica de gri si alb, de apa si pescarusi si pinze. Era de parca Timpul isi pierduse deodata rabdarea sau avea un atac de panica”. Un moment bun pentru inaltat zmeie, draga Celia, in curind se va striga Inchiderea!
Si un pas lateral, in alta istorie. Fiindca “Toamna, ploaie”, zicea Martha, inchizindu-si cu zgomot poseta. “Ei, doar o ploicica”, o corecta Dreyer. Iar mai tirziu, tot Martha, alaturi de alt barbat, cu virful umbrelei inlatura frunza uscata pe care a strapuns-o cu tocul. Si un pas si mai inapoi, un pic spre malul apei, pe-acolo pe unde se plimba Hermann cu Lidia, “acolo ne-am oprit pe un podet, proptindu-ne cu coatele de balustrada. Dedesubt, pe suprafata linistita a apei, am admirat replica exacta (ignorind modelul, desigur) a tapiseriei de toamna a parcului, cu frunzisul multicolor, albastrul sticlos al cerului, conturul intunecat al parapetului si al fetelor noastre inclinate. Cind cadea lent o frunza, filfiia in sus spre-a o-ntilni, din adincurile umbroase ale apei, dublura sa inevitabila. Intilnirea lor era tacuta. Frunza cobora rotindu-se in jos, si rotindu-se in sus se ridica inspre ea, nerabdatoare, reflexia sa exacta, frumoasa, letala. Nu-mi puteam desprinde privirea de la acele intilniri inevitabile”. Trece o rasuflare. “Haide”, spune Lidia. “Toamna, toamna”, dupa un timp. Si robul ostenit o urmeaza, strapungind frunzele cu bastonul. “Ce dragut trebuie sa fie in Rusia acum”, nu-i asa, drag rob ostenit?
Emil Brumaru: Si printre toate fragmentele astea, printre povestirile adunate de o mina harnica, eu, anost, venind de la piata cu o plasa plina cu rosii enorme, cinci kilograme de rosii, aproape de un kilogram fiecare (fiindca in plasa am doar 7-8 rosii zemoase, cu pielita intinsa, mai-mai sa crape mustind), fericit ca a venit cel care le vinde la taraba uneori acoperita cu o pinza albastra, promitindu-mi ca pe martea viitoare mai aduce. Rosii, zice, culese chiar de mine, pentru dumneavoastra, ca va stiu pofticios, nu luati si mere? Da, intr-o zi de toamna deja, acum, nemaisesizind lumina alba, aerul transparent al sfirsitului de august, coplesit de griji marunte, departat de vechile lecturi, cautind totusi intruna miraculosul, minunea ce se poate intimpla oricind in plina strada…
V.D.N.: Am vrut sa adun frunze, e pacat de atita risipa, sa umplu perne si cutiute cu ele, in curind n-o sa mai fie decit corbi in copaci, dar m-am uitat mergind mai departe, virtejuri, virtejuri, de ce-ar fi rea risipa, ca sa nu mai vorbim de pasari?