Intr-un interviu remarcat la timpul lui, acordat de dirijorul german Christian Thielemann ziaristului britanic Stephen Moss si publicat de cotidianul “The Guardian” in ianuarie 2001, seful de orchestra, astazi foarte in voga, se apara agresiv de acuzatii de nationalism, lansind, intre altele, intrebari de genul “Ce are de-a face fascismul cu un do diez minor? Nimic. Are ceva de-a face Maestrii cintareti din Nurnberg cu politica? Poate fi politica o tonalitate?”.
Intrebarile lui Thielemann, departe de a fi expresia unei indignari obiective, au ramas pina astazi un soi de arma in stiloul unor istoriografi, muzicologi si interpreti, unii atasati ideilor dreptei apropiate de extremism si negationism, altii folosindu-se de ele pentru a-si apara gesturi oportuniste, adesea de auto-promovare prin crearea unui asa-zis eveniment. Intrebarile sint readuse mereu in actualitate, asa cum s-a petrecut recent cu ocazia concertului organizat la Bayreuth, la care o orchestra israeliana a interpretat muzica lui Wagner. Nimic rau in asta. Numai ca prilejul a fost folosit imediat pentru a se elogia un Wagner, incercat de a fi spalat cu aceasta ocazie de orice pata, in privinta convingerilor si scrierilor sale ce au alimentat in timpuri mai noi ideologia nazista.
In numarul sau datat august 2011, o revista muzicala britanica de prestigiu, cum este “Gramophone”, a ales in mod surprinzator sa premieze ca “Scrisoare a lunii”, textul unui contestat autor de discografii de muzica clasica, John Hunt, care reia intrebarea dirijorului Thielemann. Referindu-se la memorii recent publicate ale sopranei Elisabeth Schwarzkopf si la observatii facute de un critic despre omisiunile in descrierea inceputului ei de cariera sub semnul atasamentului voluntar fata de nazism, John Hunt gaseste de cuviinta sa o exonereze. El mergea mai departe chiar, afirmind ca muzicienii nu trebuie considerati in nici un fel responsabili pentru actele politice ale tarii lor si ca “este timpul sa incepem sa evaluam realizarile in termenii lor proprii, fara insinuari perfide de natura non-artistica”. Dar, parca pentru a se contrazice pe el insusi la capitolul insinuari, Hunt adauga: “La urma urmelor, nu procedam asa in cazul multor artisti de calitate care si-au practicat arta in timpul erei staliniste, asa ca de ce sa continuam sa pronuntam astfel de judecati asupra artistilor germani?”.
Ca ii place sau nu lui John Hunt, tonalitatea do minor este cea utilizata de Dmitri Sostakovici in debutul celui de-al optulea cvartet, compus in 1960 si terminat in numai trei zile, sub socul produs de vederea ruinelor Dresdei. In iulie acel an, la intoarcerea din Germania, Sostakovici ii relata prietenului sa Isaac Glickman ca isi batuse capul fara succes sa scrie muzica unui film antifascist si ca “in locul ei, am compus acest cvartet condamnabil din punct de vedere ideologic si de care nimeni nu are nevoie. […] Pe coperta lui s-ar putea scrie: «Dedicat memoriei autorului acestui cvartet»“.
Il scrisese plingind, marturisea Sostakovici, adaugind ca folosise intre altele “cintecul revolutionar: «Victima a teribilei inchisori»“. O aluzie ironica-tragica la cedarea sa in fata presiunilor la care fusese supus pentru a intra in partid, convocat la 12 intilniri succesive cu un secretar al Comitetului Central, dupa care “nervii m-au lasat si am spus da”. Iar cvartetul al optulea avea sa poarte dedicatia conventionala: “memoriei victimelor fascismului si ale razboiului”. Sa aiba ceva de-a face tonalitatea do minor cu fascismul si stalinismul? O intrebare retorica, evident.
Aparut recent, numarul datat septembrie 2011 al amintitei reviste “Gramophone” include un raspuns la scrisoarea “premiata” de editor si de la care am pornit aceste note. Un critic si istoric cunoscut al muzicii, Tully Potter, ii raspunde sever si la obiect premiatului. “Dl. Hunt lanseaza vechea perdea de fum a echivalentei dintre regimurile lui Hitler si Stalin, si sustine ca nimeni nu blameaza muzicienii pentru a fi lucrat sub Stalin. In mod evident, el n-a citit niciodata nimic despre Tihon Hrennikov sau macar vasta literatura despre Sostakovici. In ce priveste rindul sau imprumutat, despre ce are de-a face cu do diez minor…, daca muzica ar consista doar in chei si diezi si bemoli! Dar nu asa este cazul. Muzica lui Verdi si Smetana i-a inspirat pe cei ce luptau impotriva represiunii austriece. […] Este simplu, clar sa vezi dimensiunea morala a Flautului fermecat si sa percepi ironia de a avea o mina de nazisti declamindu-si sentimentele alaturi. La fel, cine poate pune la indoiala ironia in a vedea un sef de orchestra dirijind Simfonia a 9-a de Beethoven, cu textul ei despre fratia intre oameni, pe fundal avind steagurile cu svastica?”
Greu de spus lucrurilor pe nume mai simplu atunci cind e vorba de muzica si politica! Ar mai fi de adaugat doar, ca post-scriptum, ca redactorul-sef al revistei “Gramophone” nu a premiat scrisoarea criticului Tully Potter…