Atunci aveam deja 14 ani si juram pe The Doors (stiti cum e, mai intii iti cumperi prima rochie 70s din diolen – de la un second din Alexandru –, dup-aia te crezi hippie, dup-aia The Doors si Led Zep ti se par mai importante decit primul zbor pe luna, si tot asa). In Pere Lachaise, am mers glont la mormintul lui Jim, care pe-atunci era pazit de un jandarm sever, pentru ca mai incercasera si altii sa-l fure pe Jim si aproape reusisera. Eu n-am vrut sa-l fur, banuiam ca-i prinde mai bine Parisul decit insorita coasta de vest, dar aveam mare nevoie de niste pietre de pe linga mormintul lui.
Nu ma intrebati de ce, nu stiu sa va raspund. Probabil dintr-o pasiune de colectionar care s-a transferat mai tirziu la autografe: “Nu mi-ai putut semna CD-ul/cartea, atunci macar da-mi o piatra”. Jandarmul era cu ochii pe mine, eu m-am facut ca-mi scap pixul si cind m-am aplecat, am luat in pumn doua pietricele. Inutil sa spun ca, dupa ce le-am pazit strasnic citiva ani, s-au pierdut printre celelalte pietricele din biblioteca.
Dup-aia m-am facut mare si mi s-a parut ca cimitirul Montparnasse e unul dintre cele mai funeral glamour locuri de plimbat din lumea asta. Te plimbi si dai peste: Baudelaire, Tzara, Ionescu, Cioran, Beckett, Brassaï, Desnos, Huysmans, Cortazar. Cortazar are in chip de monument funerar o floare carnoasa si naiva, la fel ca florile pe care le desenam cu carioca in clasele unu patru.
De fapt, am facut toata introducerea asta ca sa va spun ca cel mai nou documentar produs de HBO e despre un cimitir (“unul dintre cele mai mari din Europa”) si-l puteti vedea la televizor in serile lungi de octombrie. Va recomand sa trimiteti copiii la culcare si sa aveti aproape un whisky fara gheata cind incepe Doina Groparilor, in regia lui Pavel Cuzuioc. Mai vorbim dupa.