Si cine ar putea contesta dreptul celui lovit pina la desfigurare de soarta si de semeni sa se apere cum crede el de cuviinta? Cind nu mai ai nimic de pierdut, ce mai conteaza ca-ti scuipi plaminii intr-un racnet fara limita? Zbiara unii la altii de parca sint apucati de streche, zice o vorba populara. Iar streche nu-i doar musca pornita sa deranjeze animalele, vara, ci si-un sinonim pentru boala. Strecheat e cineva alienat, dement, descreierat, innebunit, smintit, ticnit. Nebun, carevasazica!
Hm! Aceasta posibilitate m-a tinut departe de muzica (re)numita death-metal, chiar pe rigola strazii, altfel civilizate, intitulata death-metal progressiv, de factura scandinava. Am ascultat cu reticenta si neincredere mai toate trupele care aveau ca semn distinctiv acest timbru sonor extras de pe corzile cele mai joase ale registrului vocal. OK, gasisera ceva de spus, de ce nu puteau s-o faca fara urlete? Sigur, nu era greu de priceput ca totul e un joc de scena, un gen de spectacol bine definit, cu sabloane puse atent de cine se pricepe la asa ceva, cu reguli necunoscute publicului, insa draconic respectate de echipele implicate. Nimic la voia intimplarii, nimic lasat sa distorsioneze fara control, nimic scapat dintr-o manifestare spontana. Ca trupetii acestia aveau ceva de “lamurit” cu omenirea, e alta poveste. Eu – si-mi fac mea culpa! – nu i-am priceput atunci.
Dar vremurile acelea – anii ‘90 – au trecut, sintem parca intr-o alta lume, alte reguli, sau lipsa de reguli, determina mersul lucrurilor, inclusiv in showbiz, iar una dintre ele proclama revenirea la valori verificate, calde, umane. Multe discuri se imprima pe vinyl si se asculta cu satisfactie neegalata de nici un dvd sau blu-ray. Multe trupe fac apel la instrumente vechi, nu neaparat scoase din uz, nici rar folosite in concerte, ci doar trecute in debara, pastrate ca relicve, ca piese ale unui muzeu deloc imaginar sau impietrit. Un melotron cu subansamble detasabile, cindva ultima tehnologie de produs sunete, face acum figura discreta de colorat piese metal-progresive. Orga Hammond B3, cu fascinantul ei sistem Leslie, umple spatiul sonor intr-un fel inegalabil si-l incalzeste asa cum nici o voce, trecuta prin orice vocoder ProTools, nu reuseste. Un flaut clasic aeriseste atmosfera densa, de chitari bine amplificate, un percutionist marginal(izat) adauga stranii, si totusi foarte placute, zgomote ritmate, ca-ntr-un dans african. Nu mai spun de pianul tratat simplu, fara agresivitatea rockerilor de-acum jumatate de veac…
Asta e atmosfera noului album Opeth, nu intimplator intitulat Heritage, 2011, Roadrunner Rec. Ascultindu-l prima data, ai impresia ca trupa a cedat nu stiu carei tentatii si-a comis un album pop, cu mult departe de standardul obisnuit. Posibil. Pentru mine, faptul ca Steven Wilson s-a ocupat de mixaj era o certitudine din start. Totusi, Wilson nu putea adauga ceea ce ar fi lipsit, anume vigoarea compozitionala, curatenia stilistica, densitatea structurilor instrumentale, aerul de lucru facut din convingere, nu fiindca asa cere fisa postului. Presupun ca albumul este deja cunoscut celor care stiu trupa. Celor care n-o stiu, n-am a le spune decit ca infuzia muzicala preparata de trupa suedeza are intacta aroma unui foarte bun album, dintre cele mostenite si pastrate cu gratitudine la loc de cinste.