Canonul respectiv constituia obiect de inventar al oricarui contract de editare, iar traseul destinat piesei tintea, inevitabil, locul intii in topurile de profil. Atunci, in anii aceia, spune Wilson, oamenii cu adevarat creativi s-au putut concentra pe ceea ce aveau de spus, nu de vindut. Calatoriile in imensitatea sunetului nu s-au oprit nici azi, la fel ca niste expeditii interplanetare fara destinatie. Sau cu destinatie schimbatoare, catre un tarm iluzoriu… Ce reclamau artistii perioadei, constat eu privind retrospectiv, era libertatea de-a cauta alte fete ale realitatii, dat fiind ca realitatea nu arata cum se asteptau ei sa fie. Si cum nu intentionau sa o schimbe prin acte politice, revolutii sau lovituri de stat, lesne de inteles ca au apucat calea imaginatiei. Si au reusit.
O mica paranteza. Nu toti cei implicati in rock au evitat politicul, si nu neaparat cei mai putini creativi au ales “lupta cu sistemul”, cum suna sintagma consacrata. Frank Zappa nu era deloc – dar deloc! – lipsit de creativitate, iar atitudinea lui politica face onoare nu numai breslasilor, ci si cetatenilor fara statut de rockeri. La drept vorbind, atitudinea in problemele sociale este inclusa in structura oricarui artist autentic, fie ca militeaza pentru eliberarea constiintei, fie impotriva incalzirii globale, fie ca participa doar la marsul contra Wall-Street. Chiar si cind pretinde ca se tine deoparte, el se tine deoparte de un “ceva” anume, nu sta suspendat in vid. Rockerul se adreseaza unei multimi de oameni care traiesc intr-un timp anume si au probleme specifice acelei vremi. Sa le ocoleasca, pare o modalitate simpla de-a nu fi bagat in seama. Si-atunci, la ce sa mai cinte? Sau pentru cine?
Steven Wilson nu e chiar atit de indiferent la convulsiile lumii noastre. Albumul dublu actual e insa altceva decit activism. E muzica de foarte buna calitate, in primul rind. Apoi, este un gest de gratitudine pe adresa celor de la care a invatat: Iron Butterfly, Moody Blues, Grateful Dead, King Crimson, Pink Floyd, Yes, chiar Led Zeppelin. El spune ca a inceput sa lucreze la disc anul trecut, cu diversi muzicieni din Anglia, Germania si SUA, fiecare in studioul propriu. Partitura si materialul inregistrat s-au transmis de la un studio la altul via internet. Presupun ca n-au facut jam-session online, dar nu-i departe vremea cind vom urmari pe LCD-ul personal, asezati comod in fotoliu, cum patru rockeri din cele patru parti ale lumii ne vor delecta cu un concert in direct!
Pina atunci, consemnez ca titlurile selectate de Steven Wilson pentru al doilea disc solo configureaza coerent si dinamic un peisaj sonor impresionant. Nota buna pentru imagistica lui Lasse Hoile. Sa va las intacta placerea auditiei, peste poate! Fiindca de multe ori am avut senzatia ca ascult nu pe Steven Wilson, cu inregistrari din 2011, ci clone ale trupei King Crimson! Pasaje lungi de flaut si clarinet, chitari parca desprinse din rastelul lui Robert Fripp ori Syd Barrett, break-uri orchestrationale ca-n suitele imprimate in anii ‘70 de Rush…
Sa fim clementi cu autorul? Sa schitam o multumire? Eu aleg a doua varianta.