Nu stiu daca respectivul nu-si stapinea meseria sau succesul primului (care nu arata deloc a doctor, ci mai degraba a lautar!) il inhiba. Cert e ca unul opera continuu ca si cum s-ar fi distrat, in vreme ce al doilea trintea deseori clestele pe pardoseala de mozaic rosu, parasind apoi furios cabinetul.
Asa imi inchipui ca reactioneaza unii dintre cei care “faceau” rock acum vreo 40 de ani si, posesori de plete & chitare, se considerau pe aceeasi treapta valorica sau profesionala cu Pink Floyd. Isi vor fi imaginat ca, date fiind moda si curentul psihedelic in care se pomenisera, au intrat in Pantheon? Ca muzica lor e arta, nu meserie, ca spectatorii veniti sa-i aclame au habar ce inseamna performanta, nu-s doar consumatori banali, obisnuiti sa ingurgiteze ce le baga pe git mecanismul de marketing? Cine, in afara de patimasii genului, mai stie azi numele si discografia unor Barclay James Harvest, Move, Soft Machine, Hawkwind, Family, Tomorrow, Traffic, Gong, Gentle Giant, Caravan sau Moody Blues? Nu vreau si nu pot sa minimalizez performantele lor. Unele sint realizari de exceptie, novatoare prin structura, compozitie, interpretare sau doar sub aspect vizual. Ascult si privesc fara sa am senzatia pacientului care a fugit din scaunul dentistului care arata a dentist. Dar trebuie sa marturisesc un fapt, aparent minor: de fiecare data cind caut vreun disc pe raft, sa (re)ascult de placere, dar si ca sa ma regasesc pe mine, mina mi se indreapta fara ezitare spre sirul cu Pink Floyd. Nu am incertitudini decit asupra titlului potrivit momentului. Si pe oricare as alege, sentimentul de eliberare ce-mi umple treptat fiinta se poate descrie, paradoxal, ca imersiune in altceva decit simple sunete frumoase. Comparatia folosita de Lautreamont (apa care cuprinde lent zaharul) da o idee despre ce vorbesc. Utilizarea termenului “har” pentru Pink Floyd nu cred sa-mi atraga acatiste. Asadar, cine are har din nastere… Are!
Se subintelege, cred, starea de… nestare ce m-a cuprins deodata cu zvonurile despre noua si (zic serviciile de facut reclama) completa re-editare Pink Floyd, cea cu numele de cod Immersion. Pentru inceput, s-a livrat pietei clasicul The Dark Side of the Moon. Ce poate sa-si doreasca un fan, chiar nefanatic, al trupei care a schimbat perceptia muzicala a lumii ultimului sfert de veac XX? Reunirea, desigur, pentru un concert macar! Fiindca asta iese din discutie, se poate multumi cu “editia definitiva”. Adeptul sculelor traditionale are trei CD-uri. Pretentiosul doua DVD-uri. Exigentul un Blu-Ray. Are varianta originala, varianta lui James Guthrie, mixul lui Alan Parsons, putin cunoscuta – dar legendara – distributie quadrafonica s.a.m.d. Nu lipsesc demo-urile, secventele video din concertele vremii, nici explicatiile celor patru muzicieni, date la editia jubiliara 30, nici filmele on-screen live.
Apreciez optiunea pentru Blu-Ray & surround. N-as afirma ca versiunea pe SACD, din 2003, este depasita. Indecizia mea nu-i judecata de valoare, ci veritabila nemultumire: doua variante Dolby nu egaleaza (nici matematic) una DTS! Iar Blu-Ray-ul lui Steven Wilson se aude, clar, mai bine.