Spunea c-o cheama Miranda Grosvernor, ca e tinara, blonda si studenta, ca e fiica unui newyorkez bogat si c-a lucrat o vreme ca top model. Te asculta, colporta vesti “cine-ce-cind-cum”, vorbea ore intregi cu tine, iti dadea senzatia ca esti special si ca traiesti o poveste nemaiauzita, devenea singurul tau prieten adevarat. Au ridicat receptorul in anii ‘80 (unii dintre ei s-au si indragostit de Miranda): Billy Joel, Robert de Niro, Quincy Jones, Warren Beatty, Sting, Bob Dylan, Buck Henry, Art Garfunkel, Richard Gere, Steve Winwood, Paul Schrader, Eric Clapton, Ted Kennedy etc.
Nu cred sa fi scapat nesunat vreunul dintre barbatii importanti ai Americii 80s. “She did give good phone” (inlocuiti “phone” cu “head” si zimbiti cu subinteles), zicea Billy Joel, care se-atasase atit de mult de Miranda, incit ii cinta la telefon piesele la care lucra si-i cerea parerea. Barbatii se lasau sunati, aveau incredere, construiau in mintea lor o Miranda totala, femeia vietii lor, apoi aflau ca alti barbati vorbeau si ei cu Miranda, care intermedia intilniri intre ei, dar reusea intotdeauna sa-i fenteze si sa nu apara niciodata in carne si oase. Buck Henry (gazda “Saturday Night Live”) s-a incapatinat sa afle cine e si a reusit: Whitney Walton, asistenta sociala din Baton Rouge, mai mult decit uritica si plinuta, c-un neg mare pe obraz. “Am vrut sa stiu ca pot face orice barbat din lumea asta sa se indragosteasca de mine”, i-a spus ea lui Richard Perry. Spre finalul anilor ‘80, Miranda a incetat sa mai sune si a ramas doar Whitney.
Dar eu tocmai pe Whitney as vrea s-o vizitez in fiecare zi, sa stam la cafeaua de dupa-masa si sa-mi povesteasca tot tot, cum a reusit ea sa se strecoare in mintile atitor barbati, cum i-a parasit apoi, cum ne-a aratat, intr-un senzational stil 80s plin de sclipici, ca iubire fara fictiune pur si simplu nu se poate.