Si fiindca e un roman, iar eu am la activ citeva titluri, plus o fictiune cu 10 eroi ai bluesului, m-am pomenit intrebindu-ma nu daca as fi putut sa scriu asa ceva, ci – vorba cuiva mai celebru decit mine – daca as fi murit de fericire sa fi scris?!
O sa va mirati, poate, ca m-am apucat asa, tam-nesam, sa enunt chestiuni ipotetice, pe care indeobste persoanele trecute de societate in categoria “sonati” le rasucesc pe toate partile. Evident, nici eu nu sint prea zdravan la cap! Ba, dupa opinia unora, oameni normali si profesionisti, fara indoiala, care premiaza delatorii si inscauneaza lipsa de caracter ca virtute, as fi chiar timpit de-a binelea. Asa e, admit ca respectabilele opinii sint exacte, corecte politic si circumscrise chivernisirii unei cariere oarecare. In plus, pot sa recunosc fara jena, de cind ma stiu n-am avut probleme sa ma inteleg cu ciudatii, apucatii, zaltatii si alte specimene din ceea ce, intr-un limbaj mai apropiat temei rubricii, poate fi definit prin “suflet candriu” (chiar si de papugiu, conform cintecului). Cel putin o perioada, cind traversam zone controversate ale existentei, nu eludam colocviile zurlii, sparte cu declaratii crincene de inamicitie totala si definitiva, ce dura vreo zi, doua… Acum, de cind traiesc la umbra neputintelor adiacente virstei si-n comoditatea refuzului de-a fi integrat vreunui sistem de relatii sociale, sint deplin realizat: am gasit solitudinea gelationasa a haului cosmic, racoarea tranchilizanta generata de focul interior vesnic, nu ma deranjeaza nici huietul mut al vintului ce scutura salcia de sub fereastra, sint… Sint? Dar de ce vorbesc despre mine?
Nu fac divagatii asupra discursului predominant al celui atins de aripa unei zeitati despre care exista studii de specialitate. Dar sint obligat sa constat ca, mai devreme sau mai tirziu, orice persoana cu astfel de puseuri tinde sa reduca dialogul la monolog, si anume, in chip ilustrativ, monolog despre sine. Poti sa i te opui si sa-l combati cu argumente dintre cele mai felurite: omul repeta, ca un spion sovietic bine programat, aceeasi melodie, aceleasi idei, aceleasi fraze. Or, tocmai asta nu-i specific celui care si-a cistigat un statut mitologic si respectul a milioane de maniaci ai perfectiunii, cel despre care se poate spune doar ca a fost, este si va ramine “flautistul inocent de la poarta diminetii”: Syd Barrett. Nici o figura a rockului n-a capatat aura aproape mistica, obisnuita mesagerului altor lumi, stralucirea catifelata a “diamantului nebun” si farmecul misterios al lumilor microscopice, in care numai fiintele cu insusiri speciale pot patrunde. Fantastica personalitate, ajunsa intr-un timp fantasma propriei existente mundane, a dominat benefic (zice Michele Mori) traseul formatiei Pink Floyd, incit si discurile care pareau programatic lucrate pentru a-i alunga prezenta i-o certificau fara dubiu.
Michele Mori nu tine totusi sa ne convinga cu teoriile sale. Insa convinge literar. Cartea e valabila. Profesiunea, legata exclusiv de literatura, i-a permis lejer sa preia de alti autori citeva trucuri verificate. Modelul vadit este Faulkner, cu romanul Pe patul de moarte. Nici Juan Rulfo cu al sau Pedro Paramo nu lipseste, dar si citiva italieni pot fi chemati ca sprijin estetic.
Se mai indoieste cineva ca rockul este cultura?