Cu tot ce-am scris noi in carte despre ea, bazindu-ne pe zeci si zeci de informatii (documente, martori), cu tot ce-am fabulat pe linga surse, as fi jurat ca nu mai are cum si de unde sa apara ceva nou despre eroina pe care o alintam cu numele de cod tusa Ana. In fond, trecusera 25 de ani de la investigatiile noastre si de la isprava scrierii in 17 zile a unui roman la sase miini (cu cei doi Mirci, Nedelciu si Mihaies). Ce s-ar mai fi putut descoperi ar fi iesit la iveala in filmele documentare, prin articolele de presa, pe net sau cine mai stie unde. O singura poveste de prin 1995 ne-a reaprins curiozitatea: ideea, care isi facea loc tot mai des in presa americana si care lasa sa se intrevada ca nu marele gangster fusese ucis de FBI in fata cinematografului Biograph din Chicago, ci un banal condamnat la moarte, cu amprentele transplantate ale lui Dillinger. Si ca, mai devreme sau mai tirziu, martorii acestei intelegeri dintre Dilly boy si insusi E. Hoover aveau sa fie lichidati. Inclusiv tusica noastra. Or, tocmai aici era bomba. Cu mintea lui agera, Mircea Nedelciu fabulase in roman exact acest lucru, fara sa se bazeze pe altceva decit pe propriile deductii.
Asadar, noi ne-am facut, cum s-ar zice, datoria si-am scris ce era de scris. In plus, la indemnul lui Matei Calinescu, am donat muzeului Dillinger din micul oras Mooresville, Indiana, toate documentele originale pe care le aveam si care se legau de povestea femeii in rosu: fotografii, rapoarte medico-legale, cererea ei de expatriere, pagini din ziarele epocii. Si cind chiar nu mai asteptam nimic, acum o saptamina, ce aflu intr-unul din birourile universitatii de la fosta mea studenta din Comlos, Claudia Cumpanas? Ca dupa moartea bunicului ei (unul din cei mai pretiosi martori pentru roman), rascolind nepotii prin lucrurile ramase, au dat de o carte postala: Ana, fotografiata la 12 aug. 1920. Si s-au gindit sa nu o arunce, iar Claudia s-a gindit si ea ca n-ar fi rau sa mi-o arate. Cine stie ce poveste ar mai putea incepe de aici, a spus ea. Privind melancolia tinerei femei care mi se uita in ochi, parca blind, parca trist, parca mustrator, imi vine si mie sa spun: chiar, cine stie?