Probabil, da. Exemple ar fi. Explicatiile n-au rost, nici farmec. In fond, ascultam muzica pentru a ne simti bine, pentru a ne transporta in alta stare, pentru a iesi din clinciul mizeriei de fiecare zi. Si nu prea conteaza cum au procedat muzicienii, oameni si ei, nu zeitati, ca sa obtina o melodie placuta, un solo fulminant, un riff ca o furtuna ce (ne) rascoleste arterele. N-ai de ce blama trucurile de studio, imprimarile multiple, lucrul intens cu ProTools ori smecheriile minore de cistigat bunavointa. Daca muzica este, cu adevarat, destinata ascultatorului, orice artificiu se iarta. Scriu „cu adevarat“, fiindca nu de putine ori toata intreprinderea e pusa pe disc doar pentru a scoate bani din contul consumatorului. Ale carui preferinte si deprinderi au fost atent studiate in departamentele specializate, si-n intimpinarea carora se lucreaza ca la carte. Cartea de marketing.
13 piese dimensionate asa incit sa nu oboseasca
Toate consideratiile de mai sus va sint, cred, cunoscute. Am simtit nevoia sa le respun aici ca minima reactie de raspuns la vestea ca una dintre marile trupe de heavy-metal – Van Halen – a editat un album nou, iar ca vocalist a revenit cel dintii, David Lee Roth, zis si Diamond Dave. Ce poate face iubitorul de rock patimas, decit sa trepideze la gindul ca trupa care i-a bucurat zile si nopti (la tinerete) revine? Si inca in formula originala? Ei bine, nu-i chiar formula originala, fiindca acum e prezent si baiatul lui Eddie, pe numele sau Wolfgang! Ale carui pasaje de chitara nu dezamagesc, dar… Nu stiu de ce, treaba asta mie personal nu-mi suna bine. Una, ca fiul, punindu-se sub tutela tatalui, nu prea dovedeste personalitate proprie. Apoi, cind rockul devine un soi de afacere de familie, parca incepe sa miroasa a… simpla afacere, nu a rock. E drept, totul se situeaza la nivel calitativ superior, la maxim de performanta tehnica. Si? Si atit. Fiindca, n-o spun eu primul, rockul e totusi altceva, nu virtuozitate, ci asprime, fie si chitaristica. Iar originea in lumea saraca din suburbii, desi nu-i obligatorie, asigura doza necesara si naturala de singe proaspat.
Am ascultat insa cu mare placere noul album Van Halen – A Different Kind of Truth, 2012, Interscope. Nimic de reprosat. Compozitii antrenante (despre care se vorbeste ca sint prelucrarile unor demo-uri dinainte de primul album oficial VH, de-acum aproape patru decenii), muzicalitate tipica genului, dinamica, lirism rugos, icnete sexoase marca DLR, ex-gigolo de Hollywood, percutie precisa si rapida, chitari atractive, sunet polizat, lustruit si lacuit, de savurat fara crampe la stomac si crispare epidermica, dar si fara sa te dea, cum se zice, pe spate. 13 piese dimensionate asa incit sa nu oboseasca (discul, fara bonusuri, dureaza vreo 50 de minute), un sistem audio decent, cit sa puna in evidenta plusul de forta si, pe alocuri, de gratiozitate, un pahar cu bautura preferata, anturajul obisnuit de prieteni, o locanta mijlocie – iata componentele unei seri de relaxare dupa o saptamina de munca…