Cuvintele sint, fara dubiu, reflectia unui rocker de cursa lunga, o calatorie facuta pe Harley Davidson sau in camionete ieftine, dotate minimal, ce-au tinut loc si de birou, si de casa, si de sala de repetitii pentru o generatie care a schimbat fata lumii si cursul istoriei, incepind cu anii 1956-1960. Nu toate textele apartin lui Leslie, n-are ambitii de poet, dar nici nu accepta exagerari. De exemplu, nu vrea sa-si (sa i se) spuna “Legenda”, i se pare inacceptabil! Nascut in 1945, Leslie West a traversat istoria rockului in cea mai buna perioada a ei, marcind citeva puncte de referinta: Woodstock, 1969, trupa Mountain, cu Felix Pappalardi, trioul cu Jack Bruce si Corky Laing (pentru prea putini cunoscatori altceva decit repetarea formulei de succes Cream), discurile sale solo, fiecare in sine o reusita sau, mai mult, o consecventa cu propria viziune asupra muzicii rock. Leslie West n-a rupt firmamentul cu prestidigitatii uluitoare, cum au facut Hendrix, Frank Marino, Satriani sau Vai. Consistenta sunetului sau chitaristic tine de “baza” rockului, care este, inainte de orice, forta, amplitudine si greutate. Si de viata dedicata concertelor: “All my life I’m wanted to play/ Something allways got in the way/ Fame and fortune I’ve left my mark/ Playing loud, playing hard/ In Town after town…”.
Cintarile nu-l fac pe West sa reia ca un tonomat vechile hituri sau smecherii de captat audienta. Leslie spune, de pilda despre piesa One More Drink for the Road, compusa de Joe Pizza si cintata de acesta prima oara la pian, ca pe linga melodia frumoasa, perspectiva de-a transpune partitura la chitara i s-a parut provocatoare. Dar cum partea de chitara acustica nu suna deloc multumitor in varianta sa, l-a rugat pe Steve Lukather, aflat in trecere prin studio, sa o cinte el. Si-a iesit o piesa remarcabila. Ca, de altfel, toate cele unde participa, ca invitati, chitaristi din aceeasi familie spirituala – in Mud Flap Momma, Slash (care, apropo de tehnica, cere ca solourile sale sa nu fie prelucrate cu ProTools!); Billy Gibbons, de la ZZ Top (banuit a zgindari chitara cu moneda de un peso), in Standing on Higher Ground; Joe Bonamassa, cu care inregistreaza o versiune a compozitiei Dixon-Boyd – Third Degree, intr-o sesiune ca un dialog colocvial de chitari purtat in afara orelor de munca propriu-zisa si-n afara studioului (in camera de control!); Zakk Wilde, care cinta extrem de rapid in Nothing’s Changed (si care ii spune lui Leslie “tatic” pina il oboseste!); si-n fine, iar Slash cu Zakk in compozitia (sa nu-i spun premonitorie, dar asta e oarecum inevitabil!) The Party ‘s Over.
“Don’t call me legend, I came here to play/ Don’t call me legend, that’s all I have to say”, clameaza alte versuri din piesa 6.
Nu-i cum vrea Leslie, ci cum vor fanii: chitaristul chiar este legenda. Vie!