Kjell Espmark si-a publicat romanul sau de dimensiuni reduse, in 2004. Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich nu este, poate, titlul cel mai potrivit, povestirea imaginata petrecindu-se in decurs de citeva ore, la Nimes, punct de escala, in sudul Frantei, pe drumul ce ii ducea pe Bartók si pe sotia sa Ditta Pasztory spre Barcelona si mai departe in Portugalia, de unde aveau sa se imbarce, in 1940, pe un vas ce ii conducea in exil in Statele Unite. „Calatoria este, in ultima instanta, ca un plonjeu in necunoscut din ceea ce este cunoscut, dar de nesuportat. […] Dar nu avem alegere, intrebarea nu e nicidecum daca aceasta trebuie sa se intimple (muss es sein); fiindca trebuie neaparat sa se intimple (es muss sein)“ – ii scria compozitorul la 14 octombrie unei prietene din Elvetia, Müller-Widmann, prin intermediul careia trimisese deja in exil o mare parte din partiturile sale de la Budapesta. Asteptarea intr-un bistro a plecarii mai departe de la Nimes, unde sosisera via Elvetia, sub aparenta supraveghere a unei masini a politiei franceze colaborationiste, ii prilejuieste compozitorului, in viziunea lui Espmark, o succesiune de amintiri si reflectii despre viitor, ce se deruleaza cu o maiestrie, culoare si dramaturgie, ce conduc cu gindul mai curind la un scenariu de film, decit la un roman. Episoadele ce se succed evoca, pe de o parte, parfumul culegerii folclorului in Slovacia, Ungaria si Romania si misiunea pe care si-a impus-o Bartók de-a lungul vietii, aceea de a incorpora „cu dragoste si cu respect, aceste voci sale trecutuluit in propria muzica. […] Important era sa-i dea trecutului locul meritat in opera sa. Si sa-si lase muzica sa creasca din radacinile acestuia“.
Pe de alta parte, evocate sint, in episoade ce trimit la evenimente reale ale biografiei lui Bartók, confruntarile sale cu derapajele lumii europene, in anii ’30, pe calea rinocerizarii fascisto-naziste. Remarcabil este visul imaginat de autorul romanului in care Bartok se confrunta cu Goebbels, acesta din urma sufocat de muzica sa atonala, intr-o discutie in care nazistii observa ca „nu pot fi subestimate pericolele pe care ni le asumam in materie de politica muzicala lasindu-l in libertate pe Bartók“.
Prilej de a observa pentru autorul romanului: „Fireste ca puterea vrea cu orice pret sa-i impiedice pe cetateni sa scape de sub controlul ei – adica sa vada, sa-si deschida ochii prin arta“. Ocazie, in acelasi timp, ni se spune, pentru Bartók de a „intelege acum in ce consta forta sa. In notele sale trebuie sa curga pamint, e nevoie de amprente de miini batatorite in partitura, iar in ritm sa se auda tropotitul cizmelor taranesti, e nevoie, intr-un cuvint, de o furioasa vitalitate – cu o scinteie de umor, precum in Allegro barbaro, cind face haz de acuzatiile potrivit carora el si Kodaly ar fi «tinerii barbari»“.
Romanul rememoreaza o serie de episoade istorice pline de miez din viata compozitorului care, de exemplu, in 1931, simtea nevoia sa ii ia apararea lui Arturo Toscanini, maltratat de mussolinieni, dupa ce refuzase sa intoneze la un concert imnul fascist. Atunci, Bartók scrisese un proiect de protest, ce urma sa fie transmis oficialitatilor italiene si muzicienilor europeni, prin intermediul Societatii Internationale pentru Muzica Noua, in care se vorbea de „autonomia artei“ in locul asa-numitei „integritati“ cerute de dictaturi.
Evocat in roman este si un episod, astazi neconfirmat de materialul de arhiva pastrat, dar consemnat in amintiri culese din Elvetia de primul sau biograf. Compozitorul ar fi adresat Ministerului german al propagandei o scrisoare de protest, cu ocazia inaugurarii expozitiei naziste ce condamna asa-zisa „arta degenerata“. Bartok ar fi protestat ca numele sau nu se gaseste printre acei compozitori condamnati la tacere si stergere din istorie… Istorie apocrifa sau nu, ea provine de la personalitati care l-au cunoscut bine pe Bartok, cum a fost agentul sau de la Zurich, Walter Schulthess, casatorit cu prima muza a compozitorului, Stefi Geyer.
Oricit ar parea de paradoxal, cetatean al unui stat „prieten“ celui nazist, muzica lui Bartok nu a fost interzisa si a fost chiar interpretata in peste de 100 de concerte in Germania perioadei naziste. Neimpresionat de aceasta „favoare“, Bartok lasa cu limba de moarte in testamentul redactat in exil o cerere ferma, care suna astfel: „Atita timp cit fostele piete Oktogon si Körönd sdin Budapestat poarta numele celor doi barbati dupa care au fost acum numite si, mai mult, atita timp cit vor exista vreo piata sau strada in Ungaria numite dupa acesti doi oameni, nici o piata, nici o strada sau cladire publica nu va fi numita cu numele meu in aceasta tara; si pina atunci sa nu fie pusa nici vreo placa memoriala cu numele meu in vreun loc public“. Cum o nota britanicul Kenneth Chalmers, unul din biografii sai recenti, ironia sortii a facut ca Bartok, disparut in 1945, „sa nu traiasca momentul de a vedea acele doua nume (Hitler si Mussolini) inlocuite la scurta vreme dupa razboi cu acelea ale lui Stalin si Lenin“.
Kjell Espmark, Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich, Iasi, Polirom, 2012, 146 pp.