Cit e postul Pastelui de lung si de negru, tot exista o zi binecuvintata in care se poate minca mai bine si de dulce: Blagovestenia. Sau “Dezlegarea la peste”, cum constata ortodoxul ipocrit, preocupat de foale, nu de cele spirituale. Pestele constituie un aliment banal pentru milioane de oameni; dar e un lux pentru majoritatea romanilor de azi, ale caror venituri sint reduse, fara ca virsta sa-i scoata din circuitul muncii productive. Cit despre pensionari, ei au ajuns, vezi bine, spaima politicienilor de mucava poleita si-a birocratilor ne(mai)muritori, fiindca n-au avut nesimtirea sa fure cind le-a fost la indemina, nici prevederea sa economiseasca la ciorap, ca sa nu fie furati cu acte de guvernanti. Truditorul care nici un peste n-are pe masa decit la sarbatori, se poate numi el om? Sau e un simplu cobai, cazut din raiul comunist in paradisul consumist al zilelor tot mai putin ale noastre?
M-am trezit scriind involuntar cele ce-am scris, gindindu-ma la o definitie ad-hoc: bluesul e ca o zi de dulce intr-o viata de post! Iar cind vine la tine (prin intermediul televizorului) intr-o asemenea zi insusi B.B. King, “regele bluesului”, apoi e cazul sa uiti sarcinile de bun crestin (daca le-ai indeplinit vreodata) si sa te lasi rasfatat de muzica, rugindu-te Celui-de-Sus pentru intelegere si iertare. Nu-i sigur ca le vei obtine, dar merita incercat!
La 86 de ani fara citeva saptamini, B.B. King a sustinut, in 28 iunie 2011, la Royal Albert Hall din Londra, un concert de-o ora si 17 minute absolut memorabil. Farmecul si antrenul ce se degaja din spectacol se datoresc in proportie de 90% lui B.B. King. Restul de 10% se imparte egal intre ansamblul de acompaniament (bas, tobe, chitara, claviaturi, patru suflatori) si invitatii in concert, pe cit de celebri fiecare in genul sau, pe atit de surprinzatori impreuna. N-ai cum sa judeci altfel combinatia Simply Red, Slash, Ronnie Wood, Susan Tedeschi & Derek Trucks. Daca ultimii trei au mai cintat cu B.B. King (de exemplu, la Crossroad 2010, organizat de Clapton), primii nu se lasa deloc mai prejos calitativ. Iar Slash, practic, se intrece pe sine, nu si pe Derek. Si amindoi impreuna nu-l ajung pe B.B., ale carui degete abia ating corzile chitarei, scotind sunetul unic, vibrant si maiestuos cu care ne-a incintat de cind il stim si care nu se confunda cu al nimanui. (Din pacate, trebuie s-o spun, felul cum cei de la firma Shout! Factory au captat pentru Blu-ray acest sunet e dezamagitor. Masterizarea DTS-HD multicanal e absolut plata, nu reliefeaza nici o chitara, nu evidentiaza nici o voce. Totul pare azvirlit pe disc in graba, iar balansul bun scena-public se datoreaza acusticii arenei, nu sunetistilor. Sectia ritmica are consistenta, constanta si dinamica, iar asta salveaza impresia finala.)
Dar B.B. King este sufletul spectacolului. De cind vine pe scena si pina cind pleaca debordeaza de poante, gaguri, joc de… solduri (faimoasa miscare de-un comic irezistibil, senzual si sanatos). Daruieste pene de chitara, incita publicul sa raspunda galagios, glumeste pe seama sotilor Tedeschi-Trucks, il bate pe genunchi pe Slash, se auto-ironizeaza si auto-parodiaza (“eu sint din Mississippi”, spune, “deci nu va puneti cu mine!”), isi ia virsta in deridere, se preface ca a uitat cum il cheama si multe, multe alte scheme de captat bunavointa publicului. Bucuria de-a cinta si-a incinta face parte din structura lui B.B. King, iar publicul il rasplateste cu respect neconditionat. Pentru ca B.B. King este un artist care vorbeste despre cele citeva repere constante ale omenirii: dragoste, suferinta, veselie, moarte.
Bluesul – o zi de post, transformata in sarbatoare…