Toate temerile legate de un nou episod din aceasta saga s-au dovedit nefondate. Lasat pe miinile capabile ale lui Rupert Wyatt (regizor premiat la Festivalul de la Sundance), Planeta maimutelor: Invazia inscrie un nou punct de plecare in seria primatelor inteligente, refuzind in acelasi timp spectaculozitatea pirotehnica a filmelor americane de vara.
Noul film revine la origini, incercind sa imagineze ce evenimente din prezent ar putea duce, in viitor, la crearea unei lumi in care maimutele sa fie rasa dominanta, iar oamenii redusi la stadiul de animale inchise in custi. Actiunea se petrece in zilele noastre, cind un cercetator (James Franco) care cauta leacul pentru Alzheimer da, fara sa vrea, peste o substanta ce amplifica inteligenta primatelor, mai ales a cimpanzeului Caesar. Dupa mai multe abuzuri si acte de cruzime din partea oamenilor “superiori”, Caesar, in rol de Spartacus simian, va fi arhitectul unei rebeliuni a maimutelor inteligente, punind astfel bazele unei noi specii dominante si, posibil, ale unei noi serii de filme.
Dincolo de calitatile lui evidente, Planeta maimutelor: Invazia nu ar fi fost un film atit de reusit daca nu ar fi beneficiat de Caesar, acest personaj extraordinar realizat. Daca, pe vremuri, realizatorii ar fi apelat la animale dresate sau actori cu masti din latex (Roddy McDowell in seria originala, de exemplu), existenta lui Caesar este datorata mariajului spectaculos dintre tehnologie si talent actoricesc. In cazul de fata, este vorba despre talentul englezului Andy Serkis, unul dintre maestrii acestei noi tehnici botezate “performance capture”.
In virsta de 47 de ani, Serkis este urmasul modern al lui Lon Chaney sau Boris Karloff, actori care au realizat creatii de neuitat numai din spatele mastilor. Spre deosebire de acestia, Serkis este ascuns nu sub straturi de latex, ci imbracat in acele costume colante pline de captatori digitali pe care le-ati vazut mai ales in documentarele care explicau realizarea lui Avatar. Serkis este un maestru al utilizarii acestei noi tehnologii, gratie careia a putut interpreta in acest mod personaje precum Gollum in Stapinul inelelor, pe noul King Kong sau pe Caesar.
“Performance capture”, arta sau doar tehnologie?
Derivata din “mo-cap”, o tehnica de captura a miscarii folosita initial in scop militar si apoi confiscata de Hollywood, “performance capture” a devenit cunoscuta mai ales in ultimul deceniu, dupa ce a fost perfectionata in laboratoarele studiourilor de efecte speciale. Un simplu efect CGI la inceput, ea poate astazi surprinde orice nuanta a jocului unui actor, pentru a o transmite apoi unui personaj in intregime creat digital.
Tehnica a fost adoptata foarte repede de regizori cunoscuti. Unul dintre acestia este Robert Zemeckis, autorul lui Inapoi in viitor, cunoscut drept un cineast interesat de interactiunea dintre film si tehnologie, deseori cu rezultate spectaculoase – cum este, de exemplu, Who Framed Roger Rabbit?. Tot el a realizat in 2004 The Polar Express (in care, gratie acestei tehnici, Tom Hanks reusea sa interpreteze mai multe personaje) sau Beowulf si Mamici pentru Marte a carui esec istoric, anul trecut, a parut a fi un epitaf jalnic pentru filmele realizate exclusiv prin aceste tehnologii.
Nu a fost asa. Imediat dupa Mamici… au avut premiera noul Planeta maimutelor, laudat pentru personajul Caesar, si Aventurile lui Tintin (cu Serkis in rolul capitanului Haddock), fantezie extravaganta in care insusi Steven Spielberg (care este, in genere, destul de reticent cu tehnicile noi, in ciuda filmelor sale) se deda entuziast realizarii unui film intreg bazat pe “performance capture”.
Se spune ca aceste filme cu cit sint mai perfecte tehnic, cu atit au o mare hiba, si anume o reactie psihologica perversa ce a primit numele de “uncanny valley treshold” – termen preluat din robotica si care ar insemna, in cazul de fata, ca perfectiunea animarii fiintelor umane creeaza un efect de respingere in rindul spectatorilor umani.
Mai mult insa, multi au fost cei care au minimizat realizarile obtinute cu aceasta tehnologie, sustinind ca aici nu e vorba de arta actoriceasca, ci pur si simplu de animatie realizata pe calculator. Din prisma acestor critici, Andy Serkis nu este aproape de a primi primul lui Oscar pentru interpretare. Mai ales Academia Americana de Film priveste cu suspiciune noile tehnologii – in 1982, membrii Academiei au refuzat sa nominalizeze la categoria “Cele mai bune efecte vizuale” primul film realizat pe computer, Tron, fiindca (spune regizorul) “au sustinut ca am trisat folosind calculatoare”. Istoria avea sa dovedeasca insa cit de tare s-au inselat cei de la Oscar.
Iar azi “performance capture” incepe sa fie acceptata tot mai mult de o mare parte a breslelor si a criticilor, iar Serkis, in rolul lui Caesar, convinge ca exista si foarte mult talent in spatele mastii de pixeli.