Tuturor acestor functionari ce traiau, in fond, pe urma geniului citorva artisti mofturosi, regizorul Wyler le dadea peste nas fara mila, dar cu eleganta si umor. Una dintre replicile sale favorite suna astfel: “Am la Viena o matusa. Este cea mai punctuala femeie frumoasa pe care o stiu. Dar la ea nu se uita nici o suta de spectatori, necum milioane, cum se uita la Marilyn!”. Cu asta, discutiile incetau pentru o vreme, fiind resuscitate la urmatoarea criza…
Sa privesti la o actrita e una. Sa poti aduce in sala de concert un public divers, e oarecum la fel, daca miza e doar spectacolul, exhibitiile mai mult sau mai putin indecente. Sa vinzi ceea ce produci e o deprindere cu care nu toti artistii sint dotati. De unde agentii specializati, firmele de impresariat, sindicatele de profil etc. In domeniul muzicii rock, institutia caselor de discuri, adevarate fabrici de vedete a caror longevitate tine un hit, un album, o moda, a impus nume, si nume fara nume, dar a si blocat talente ce nu “faceau frumos” la comanda omului cu bani. Cite trupe “celebre” au si azi vizibilitate asigurata de-o promovare intensa, profesionala, riguros controlata financiar? Cite merita asemenea efort? Istoria rockului are multe obscuritati, de care cei implicati prefera sa uite. Daca pot. Si pot, cita vreme cistiga suficient de pe urma altora, nou veniti in sistem, proaspat urcati in masina, carne tinara intrata in gura bestiei… Citi ascultatori platesc pentru “vedetele” favorite? Merita oare banii cheltuiti si timpul pierdut? Si pentru ce?
Pentru distractie, relaxare, detoxifiere a creierului? Dar astea se pot obtine si altfel. Odata cu aparitia calculatorului, a face muzica nu mai e un proces asa de complicat ca pe vremea celor cinci Beach Boys. Iar internetul asigura distributia globala, fara intermediari, la costuri minime. Artistul poate sa primeasca instant in cont plata pentru inspiratia si talentul sau, proportional cu vinzarile. Sau poate, daca vrea, sa ofere gratuit produsul artei sale direct ascultatorilor. Nu numai in zona underground se petrec astfel de chestii. Trupe importante au atita inteligenta incit sa lase la dispozitia consumatorilor daca platesc sau nu pentru o piesa muzicala. Iar cind un album, sa zicem, contorizeaza peste 50.000 de preluari, se mai poate vorbi de underground? Ei, da, nu toate actritele sint Marilyn, nici toate pipitele Madonna. Secolul XXI impune insa alt raport intre autor si receptor.
Peste 5.000.000 (cinci milioane!) de albume s-au distribuit, in zece ani, sub licenta Creative Commons, pe un site specializat in muzica psytrance, Ektoplazm.com. Saptaminal, aproximativ 15.000 de titluri noi sint preluate de internauti, fara ca un singur cent sa ajunga in portofelul celor care s-au invatat doar sa adune. Si care, ca prosti nu-s, observind incotro evolueaza mentalitatea consumatorului de muzica, au initiat infamia tradusa prin ACTA. Dreptul lor sa-si protejeze investitiile. Dar e oare necesar sa le consumam produsele? Nu se bazeaza bogatia lor pe reflexele noastre bine conditionate? Nu-si permite Lady Gaga mofturile fiindca noi le asteptam?
La Ektoplazm.com arta sunetelor e libera de ingerinte.
Si-n alte locuri se gasesc bijuterii muzicale, pe toate gusturile. Cautati, incercati. Si numai daca va place, cumparati!