In teatru lucrurile nu stau ca in exegeza literara unde un interpret al operei caragialesti da masura propriilor puteri teoretice realizind o analiza a intregii creatii a scriitorului. In teatru fiecare creator incearca sa gaseasca o cheie proprie de lectura scenica a unui text ori a altuia, iar repetarea aceleiasi grile in mizanscene realizate pe diverse piese ar fi considerata redundanta, daca nu chiar o lipsa de inspiratie. Cum ar putea, de pilda, cineva sa monteze in acelasi stil Napasta si O scrisoare pierduta? Oricum, cel mai aproape de idealul criticului este proiectul lui Alexandru Dabija, care a montat pina acum trei spectacole pe tema. Dar si doua Creanga, intercalat. Recent, am vazut O scrisoare pierduta montata exemplar pe scena de la Teatrul de Comedie Bucuresti, cu o distributie majoritar din trupa gazda, plus Marcel Iures de la Act si Marius Florea Vizante de la Teatrul National.
Cum fac toti regizorii de vreo jumatate de veac incoace, si Dabija face munca de reinterpretare creativa a unui text dramatic, devenind coautor, alaturi de scriitor, in livrarea operei sale teatrale catre public. De altfel, teatrul este, si cred ca asa va ramine si in viitor, cel mai eficient vehicul estetic de ducere catre public a creatiei dramatice. Teatrul ca literatura a ramas doar pentru specialisti, care citesc piese exclusiv din interes profesional.
Rizi cu pofta
In spectacolul sau de la Comedie, Dabija nu face neaparat ceea ce se poate numi o actualizare. Actiunea se petrece intr-o perioada neprecizata, costumele nu indica o datare precisa, pot fi oricind din istoria recenta. Accentele pe care le asaza insa reatesta dureroasa valabilitate a personajelor si situatiilor dramatice imaginate in urma cu un veac. Actiunea e plasata intr-un interior insalubru, un subsol sau o mansarda cenusii, afectate de umezeala, un mediu propice mucegaiului, ciupercilor (transformate in sigla de partid) ce paraziteaza. Societatea, desigur. Dabija nu intervine in text, il respecta, dar umbla la personaje, remodelindu-le cu sprijinul actorilor, adauga o parte muzicala (Ada Milea) si teatralizeaza publicul, suplimentind sursele comicului din textul de origine cu mijloace tipice scenei. Trimiterile la situatia politica a acestor zile e fara ostentatie, vine practic de la sine: Catavencu isi sustine discursul lacrimind abundent, mai lipsea doar replica basesciana, “Draga Stolo”; Zoe e blonda, frumoasa si supereleganta, ghici, ciuperca cine-i?; Farfuridi si Branzovenescu au la purtator bocceluta, spre a se muta in orice moment la care partid e mai profitabil, tradarea fiind la ordinea zilei; Cetateanul turmentat repeta obsedant “eu cu cine votez?”, asa ca noi, cei multi, dezamagiti de o clasa politica de nivel primitiv, care nu mai stim pe cine sa stampilam, ca tot aia va fi.
Catavencu e regindit fundamental, Dabija utilizind supereficient contremploie-ul: inalt, filiform, imbracat in negru, nu are nimic din ticalosia agresiva din textul caragialian. Ticalosia lui e umila, insidioasa, prefacuta, e ca un sarpe, deci mai periculos. Jocul lui Iures e retinut, interiorizat, dar cu atit mai intens, actorul adaugind partiturii de vorbe o gestica mai mult decit sugestiva, sporind comicul situatiilor.
Zaharia Trahanache e extraordinar in interpretarea lui Valentin Teodosiu. Cu o statura impunatoare, masiva, dar o vorbire cintata, silabisita a ramolisment, tirsiindu-si papucii, Trahanache e un copil mare, care picoteste, indeamna la “putintica rabdare”, dar stapineste mai bine ca oricine altcineva mecanismele culiselor politice.
Agamemnon Dandanache (George Mihaita) e un om in putere, fluiera din rarunchi, petrece cu votantii, mai uita din cind in cind, incurcind oamenii si identitatile lor, dar stiind ca santajul e cea mai buna arma politica.
Cetateanul turmentat e, in travesti, minunata Dorina Chiriac. Mignona, exploziva, e bufonul intregii incurcaturi din preziua alegerilor, paradoxal, unicul om onest din aceasta lume plina de insanitati. Publicul insusi e transformat in personaj colectiv, fiind inclus in spectacol. Un actor e plasat in sala, printre privitori, intervenind cu reactii verbale in timpul discursurilor din adunarea partidului. Nu e numai un element surpriza, e generator de comic.
Lucrarea lui Dabija te face sa rizi cu pofta, dar iti aminteste prin reflectare ca societatea romaneasca a prezentului nu e in nici un fel diferita de cea a lui Caragiale. Un gind ce te intristeaza brusc!