Am retras imediat piciorul si m-am pornit spre celalalt capat, asa cum imi spusese ceferistul. Trebuie ca stia el ceva. Am ajuns la cealalta usa a vagonului, am urcat si am inceput sa-mi croiesc drum, usor nemultumit, printre oamenii de pe coridorul vagonului cuseta, care asteptau sa vada cum trenul pleaca si gara ramine in urma. Am strabatut culoarul ingust pina la capatul celalalt, unde era cuseta mea – si unde as fi putut ajunge imediat daca usa cealalta nu ar fi fost blocata.
Dupa plecarea trenului o domnisoara se indreapta spre W.C.-ul de la capat, dar se opreste nehotarita la capatul coridorului si asteapta. Si asteapta. Si asteapta pina ce vine insotitorul, care ii spune:
— Nu mai stati, domnisoara, ca nu puteti folosi W.C.-ul. E blocat. Numai celalalt merge.
Asa a inceput calatoria mea cu trenul spre Bucuresti, intr-o seara de vineri, la un vagon cuseta supraaglomerat. M-am gindit, vag ingrijorat, ca o singura toaleta o sa faca fata cu greu la cei treizeci-patruzeci de oameni de-acolo. Doua inca ar fi fost acceptabil; una era deja problematic. N-am vrut sa vad cum arata dimineata, la sosirea in Romania, locul acela care la noi e de regula puturos si mizer la jumatate de ora dupa plecarea trenului.
Am vazut imediat ce se intimplase: citiva jandarmi isi depozitasera la capatul vagonului niste saci cu stiu eu ce si blocasera atit usa, cit si toaleta. In ultimii ani, desi nu merg prea des cu trenul, este a treia sau a patra oara cind intilnesc situatia dramatica “jandarmi cu saci blocind un W.C. la cuseta”. Ma intreb daca nu e cumva o componenta a programului de instructie al acestora: transportul documentelor confidentiale in toalete de tren.
In rest, totul a fost asa cum imi aminteam. Pina si insotitorul de vagon, mai tinar decit mine, se comporta exact ca insotitorii de pe vremuri: un nene sigur pe el, usor iritabil si cu un aer obosit, care vazuse deja multe la viata lui si isi controla vagonul la fel ca un capitan corabia.
Singura modificare semnificativa am vazut-o in politica cearsafurilor: C.F.R. a renuntat la cearsafurile si fetele de perna din pinza si a trecut la asternuturi de unica folosinta, dintr-un fel de vata tesuta, de grosimea hirtiei, care nu mi-au inspirat nici o incredere de cind le-am vazut prima oara. Probabil ca e mai simplu asa: nu se mai spala, ci se arunca. Costa, dupa spusele insotitorului, in jur de patruzeci si ceva de lei setul. Cam mult, mi se pare. O fi exagerat omul, ca era nervos.
In schimb, la intoarcere, la vagonul de dormit, am avut cearsafuri de pinza. Si atit. Acum citiva ani Gevaro C.F.R. te cadorisea si cu o sticla de apa, un sapun mic, o periuta si o pasta de dinti de unica folosinta, plus un prosop de hirtie. Acum nu se mai dau: se fac economii. In schimb pretul biletelor a crescut binisor: sint datorii de platit.
Toate astea se intimplau pe unul din trenurile cele mai ingrijite ale C.F.R.-ului, adica pe o ruta Bucuresti – oras mare. Confortul n-a crescut, nici n-a scazut. Trenurile merg mai incet, dar nu moare nimeni din asta. Spre norocul scriitorilor, interesati de unitatea din diversitatea umana, specia insotitorilor de vagon tupeisti, ca si cea a chelnerilor obraznici, n-a disparut de la noi: inca mai poate servi drept studiu de personaj – macar pentru vreo schita umoristica precum cele din Urzica prerevolutionara. Daca m-ar fi trezit cineva dimineata si mi-ar fi spus ca am luat-o la vale prin timp si ca sintem de fapt in anii ‘90, l-as fi crezut usor. Si poate chiar sintem tot in anii ‘90. Sau am luat-o la vale intr-acolo.