Raspunsul e prea cunoscut, insa il repet fiindca mereu se uita: au timp citiva lunatici si extravaganti, carora societatea le pune pe frunte eticheta de ciudati. Unii nu se sfiesc sa se afiseze stampilati asa. Altii se prefac oameni normali, traind insa drame nestiute. Despre care insa e destul sa afle masinaria showbiz, si gata un scenariu de succes, filmat high-tech si, de-acum, HD. Ferice de cei care vor gusta poamele acestui, pina la urma, non-sens!
Rush este una dintre formatiile rock despre care a spune ca e o institutie nu inseamna mai nimic. Fiecare album din ultimele doua decenii n-a fost un mare progres, din punct de vedere al inovatiei muzicale. S-ar zice, cumva, ca de la cistigarea unei reputatii stabile, nu aveau de ce sa-si arda creierii. Dar fiecare album a consolidat o directie, un mod profesionist de a face rock, fara a pierde simtul umorului, al relativitatii, al trecerii timpului chiar si pentru ingeri, cum sugereaza albumul recent, Clockwork Angels, 2012, Anthem/WB/Roadrunner. Nu insist asupra continutului, productiei, mesajului, pe care le puteti recepta fara probleme, nu au obscuritati descifrabile prin texte ajutatoare. Ma pot preface exigent: canadienii reiau aceleasi scheme! Dar n-o sa ascund ca de ani si ani ascult Rush fara sa ma plictisesc la nici un disc, fara sa observ cum vremea curge inevitabil. Si pentru ca de fiecare data ma simt azvirlit in afara timpului, sint incapabil sa aflu vreun defect acestui nou si asteptat disc!
Daca Rush are o activitate continua, meritindu-si locul in galeria institutiilor, alte nume au cite o zvicnire de orgoliu si comit ceea ce industria spectacolului denumeste comeback. Aici ii regasim chiar zilele astea pe The Beach Boys, cu albumul That’s Why God Made the Radio, 2012, Capitol/EMI. Baietii, ajunsi (care mai traiesc) batrinei de treaba, se cred inca tineri, frumosi, lipsiti de griji, in eternitatea deceniului al saptelea. Executa aceleasi melodii elaborate, grandioase (perfect inregistrate, ca nici n-ai observa intruziunea ProTools daca ai fi captat de mesaj) si inutile unuia ca mine, care nu ma sfiesc sa-mi declar incompatibilitatea cu acest fel de rock. Am dedicat un paragraf trupei si discului pentru ca pot sa inteleg valoarea, acolo unde e. Sper ca nu e obligatoriu sa-mi si placa.
De placut, recunosc fara jena ca-mi place noul album semnat Joe Walsh – Analog Man, 2012, Fantasy. Blondul cel jucaus, care dadea sare si piper concertelor Eagles, mi-a incintat urechea de cind i-am auzit primele inregistrari, cu James Gang. Felul sau aparte de-a “rupe” corzile chitarei, cind tratata cu wah-wah, cind trecuta prin talk-box, vocea inconfundabila, mimica de clown altruist, toate mi l-au apropiat pe Joe Walsh ca pe-un var, fost fotbalist, cu care si seamana! Albumul cel nou, departe de-a fi lipsit de fineturi digitale, e impregnat in sunetul de moda veche, numit analog, ce ne-a captivat tineretile si ne-a smuls banii de buzunar primiti de la parinti. Poate ca Joe nu-i o institutie rock. Dar un rocker pur-singe este!