Dar amintirile lui George Isserlis m-au trimis la o alta carte de memorii, astazi uitata, si pe care m-am grabit sa o caut in anticariatele britanice si germane. Titlul englez al volumului, aparut in 1938 la Londra, este, probabil, cel mai sugestiv in a reda caracterul, culoarea si, nu pe ultimul loc, umorul autorului sau: “Song of Motley. Being the reminiscences of a Hungry Tenor” (Cintecul lui Motley. In care este vorba despre amintirile unui tenor flamind). In paranteza fie spus, Motley, la origine denumire a costumului pestrit al unui arlechin din commedia dell’arte, defineste prin extensie un… bufon.
Autorul cartii, bufonul si tenorul pe alocuri flamind, a fost unul din tenorii celebri ai primei jumatati a veacului al XIX-lea, Leo Slezak. Solist al Operei Imperiale din Viena la inceput de secol si in relatii cordiale cu Gustav Mahler, despre care povesteste atit in anii vienezi ai compozitorului-dirijor, cit si in ultima sa perioada, la New York, cariera pe scena a lui Slezak, nascut in Moravia in 1873, a durat pina in 1933, anul venirii la putere a lui Hitler. A fost un mare wagnerian, dar a stralucit si in repertoriul de opera francez si italian, ca si in cel de lied. O atesta astazi, intre altele, o recent aparuta colectie omagiala de CD-uri, in cinci volume, sub egida si remasterizarea Arhivei pentru Arta Vocala de la Hamburg (HAFG).
Memoriile lui Leo Slezak trec in revista principalele sale turnee si, in citeva pagini antologice, si Romania. Prima lui vizita la Bucuresti a avut loc in 1914, “timpuri fericite […] cind am avut privilegiul sa ma bucur de ospitalitatea incintatoarei si divinei Regine Elisabeta a Romaniei”.
Pentru vienezi “fericitele timpuri” trecusera de mult cind tenorul efectua un al doilea turneu in Romania, in 1920. Dar, nota Leo Slezak: “Tara parea sa fie extrem de prospera, banii in abundenta, iar oamenii iesisera in mod vadit extrem de bine din Razboi. Vitrinele magazinelor erau umplute cu articole de lux de toate felurile, cele mai multe suficient de scumpe pentru a fi pretuite la greutatea lor in aur, iar bunurile extravagante in cel mai inalt grad, exotice, erau cele ce fusesera produse in Viena mea draga, lovita acum de saracie”.
Cazat in Bucuresti pe Calea Victoriei, la Hotelul Continental, Slezak relata ca la 11 noaptea “agitatia locului putea fi comparata numai cu aceea din Praterul vienez in plin sezon. Erau baieti de ziare si vinzatori ambulanti de toate soiurile strigindu-si marfa, masinile claxonau, sirenele fluierau si rasunau dogit, ciinii latrau, iar galagia facuta de orchestra ce cinta in restaurantul in aer liber se amesteca cu aceea a unui taraf de tigani din camera invecinata, combinindu-se in a crea un adevarat iad…”.
Dar “oamenii au fost extrem de amabili si ospitalieri si s-au bucurat pina si de liedurile germane cele mai comune. Desi a trebuit sa cint in concertele mele pretentiosul repertoriu francez si italian, liedul lui Schubert, Du bist die Ruh, a fost acela care a sculat sala in picioare”.
“Studentii pareau sa aiba o greutate aparte in lumea Bucurestiului. Ei s-au inghesuit in fata usilor salii de concert, care era pazita de 50 de soldati, si au incercat sa intre gratis. Dupa o lupta inversunata au reusit sa-i dea la o parte pe soldati si atunci cind a inceput concertul – trei sferturi de ora dupa ora anuntata – studentii erau ingramaditi in toate colturile salii si au ovationat de-a lungul intregii seri.”
Celebrul tenor nota in 1920 si ca la Bucuresti exista “o Opera recent deschisa, iar nivelul ridicat al spectacolelor a meritat pe deplin aplauzele din inima ale audientei. O trasatura curioasa si interesanta a Operei era faptul ca fiecare actor din Teatrul National era si actionar. Statul a oferit cladirea, iar municipalitatea platea iluminatul, in plus existind si o generoasa subventie. 15 pina la 20% din reteta fiecarui concert pe care l-am dat la Bucuresti au trebuit varsate Teatrului National. In consecinta, pentru colegii mei care cintau acolo existau surse considerabile de venit…”.
Impresiilor bucurestene aveau sa li se adauge altele, la opusul lor, pe parcursul vizitei in orasele de provincie, in ceea ce Leo Slezak avea sa numeasca un “anti-climax”. Despre ele si despre umorul spumos al lui Motley, poate, intr-o viitoare scrisoare despre amintirile unui tenor flamind.