De la Bucuresti, unde succesul recitalului sau a compensat cumva impresiile lasate de viata cotidiana a capitalei, tenorul austriac pleca la Galati, oras ce i s-a parut a fi “cel mai interesant. Semi-oriental in caracter, lipsit de orice sistem de iluminare si mult tabacit de bombardamente […], Galatiul este centrul comercial de frunte al Romaniei Mari si toti negustorii isi expun marfurile prin oras. Desi locul era extrem de populat si in continua miscare, starea industriei hoteliere locale era de o primitivitate de neinchipuit. Orice vizitator lipsit de o buna experienta de vinator era devorat de micii sai colocatari. Nu existau lampi, ci doar luminari. Oricine ar fi fost interesat de cautarea vechilor timpuri bune ale unei epoci apuse, ar fi putut gasi ceva din caracteristicile lor la Galati. […] Dar nu mi s-ar rupe sufletul daca as fi scutit de ocazia de a revizita orasul”.
Aceleasi impresii, redate cu multa ironie, prevaleaza in amintirile lui Leo Slezak despre Braila: “un loc foarte placut. Ne-a luat trei sferturi de ora de condus de la gara, de-a lungul unor strazi lungi si inguste, cu mici case fara etaj, cu o aparenta similara Hotelului Splendid, la care am fost cazati. Numele hotelului nu are absolut nimic de-a face cu natura cazarii pe care o ofera, contrariul splendidului.
La concertul meu, publicul a cam lipsit. Unul numai din seria pe care am dat-o in Romania, in care sala a fost departe de a fi plina, iar promotorul mi-a explicat faptul spunind ca locuitorii Brailei sint mai interesati de… cinematografe. In fata mea se cascau sirurile lungi de locuri goale.
Asezarea Brailei pe Dunare cred ca este o eroare geografica. Daca printr-o nenorocire mi s-ar intimpla sa mor la Braila, declar, acum si aici, ca ramasitele mele mortuare sa fie mutate de acolo oriunde, fie si la Galati”.
Revenit la Bucuresti, tenorul pleca mai departe la Cluj, unde ajungea in plina greva generala, “pe care insa autoritatile militare au tratat-o atit de drastic, incit s-a redus rapid la o greva a chelnerilor din hotel. Toti vizitatorii hotelului au trebuit sa-si aduca singuri mincarea de la bucatarie. De aprovizionarea cu apa si de lumina aveau grija militarii”.
Lucrurile nu au mers mai bine nici mai departe si tenorul pare sa fi fost marcat pe durata lunga de experientele sale existentiale, mai curind decit de impresiile muzicale. Cum suita sa era formata din sase persoane, a decis sa nu plece de la Oradea spre Arad cu autobuzul, preferind sa inchirieze “una din acele rable, vechituri, pentru care am platit trei mii de lei, echivalentul a 21 de mii de coroane. Timp de patru ore am saltat si am fost zgiltiiti pe un drum stricat si ondulat, plin de gropi, printre nori de praf si fum de benzina. Agentul meu si-a muscat putin limba, pianistul meu s-a lovit de citeva ori cu capul de acoperisul vehiculului, in timpul partii cea mai unduitoare a calatoriei, iar sotiei si fiicei mele a trebuit sa li se dea, la incheierea deplasarii, niste intaritoare pentru a le pune din nou pe picioare”.
“La Arad, sala de concert din Palatul de Arta a fost una din cele mai bune in care am cintat vreodata. Cladirea, sala si foaierul artistilor erau toate magnifice – un adevarat Palat de Arta.”
Turneul lui Leo Slezak din 1920 se incheia la Timisoara, unde a ajuns “dupa o alta calatorie cumplita cu masina”. “In hotelul din acel oras, indeminarea noastra la vinatoarea nocturna, pe care am capatat-o la Galati, s-a dovedit nemaipomenit de pretioasa.”
Nimic, din nou, despre experienta muzicala si, cu toata dragostea mea pentru Timisoara, o banuiala ma duce spre posibilele motive ale plecarii rapide si a putinelor amintiri despre sederea sa acolo, ale tinarului dirijor Bruno Walter… In memoriile sale, Bruno Walter scria ca la Timisoara, unde a stat timp de vreo doua luni: “Opera era in acelasi hotel in care locuia toata lumea si care semana cu locul descris de E.T.A. Hoffmann in Don Juan-ul lui; numai ca nu erau poeti imbatati de muzica pe care ecoul prelungit al spectacolului ii atragea pe culoarele hotelului, ci mai curind tineri ofiteri din garnizoana Timisoarei, inveseliti de vin si in cautare de aventuri mult mai putin fantomatice. Si daca nu am reusit sa mentin disciplina artistica la Opera, in jur domnea un spirit neinfrinat indecent, care ma ranea si de care imi era rusine, chiar daca nu ma jena in lucrul meu”.
In ce-l priveste pe Slezak, capitolul calatoriei in Romania se incheie cu descrierea sosirii in gara de la Viena, unde, “primindu-si bacsisul, hamalul s-a grabit sa incerce sa ma impresioneze cu faptul ca un gulas costa acum doar 80 de coroane; am calculat repede echivalentul in lei si am spus: «Dumnezeule, ce ieftin!»“.