Ma scuz, urc, ii spun unde vreau sa merg (Bucurestii Noi, la mama naibii), verifica adresa pe GPS si-i pica fisa: “Am mai dus acolo o domnisoara frumoasa intr-o dimineata, doi metri avea, cit dulapul, jur. La filmari, ceva. Filmati?”. “Nu, eu sint jurnalist.” “Aha.” Si nu stiu cum, taximetristul (50 si de ani) incepe sa-mi povesteasca despre “domnitele” lui, cu cit le plateste pe fiecare, care-s mai mofturoase, care nu. La 12 si citeva minute intru in curtea studioului si-l vad pe S. stind intr-un foisor, vorbeste cu niste tipi. S. e un megastar de la noi, e la televizor, la metrou, la radio, peste tot, e sisiit si adorabil, cinta un pop ok si e profesionist in tot ce face. Scriu un cover story despre el si asta e prima intilnire. Ma duc la el, ma prezint, are o privire blinda si directa care-mi inmoaie picioarele. Urmeaza patru ore de asteptat ca sa inceapa filmarile si inca patru de filmare, sint atenta la tot, imi notez chestii intr-o nota din telefon, ca sa para ca trimit mesaje, nu ca imi fac treaba, S. mai vine din cind in cind sa ma intrebe daca m-am plictisit. Nu m-am plictisit deloc, rid cu gura pina la urechi cind trag a zecea dubla si sar toti si S. face fete-fete, sint sigura c-o sa iasa un text grozav, poate nu chiar la fel de bun ca al lui Remnick de la New Yorker despre Springsteen, dar cam pe-acolo.
La 8 seara chem taxiul, trebuie neaparat sa ajung la Green, cu S. oricum ma vad saptamina viitoare. Taximetristul ma-ntreaba: “Sinteti cumva actrita? Am impresia ca v-am vazut la Capatos…”. In Green trebuie sa fac cunostinta cu o regizoare cu care s-ar putea sa lucrez, doar ca regizoarea se dovedeste a fi a complete nutcase, asa ca ma scuz si fug pina in mansarda de pe Brezoianu, unde Chris Jones, writer-at-large pentru Esquire, ne povesteste de ce e atit de misto sa fii jurnalist. Si dup-aia ploua foarte usor pe Magheru si jur ca Jones are dreptate.