Ar avea rost sa povestesc cindva, dar nu aici, in rubricuta, cum s-a facut repede seara si cum, dupa un sfert de ceas, Gabi a zis sa lasam naibii lectiile si sa ne jucam tot soiul de jocuri despre care nici nu stiam ca exista. Dupa o mare neliniste, ba chiar teama, am simtit pentru prima data un alt fel de bucurie: nu senina, ci cu stomacul strins de emotie si miinile reci. Puteti sa va ginditi la ce prostii vreti, dar sa stiti ca pe alea la care va ginditi nu le-am facut atunci. Insa dupa-amiaza cu Gabi, cind am scris, desenat si vorbit patru ore nu ca la scoala, m-a schimbat mult, chiar daca nu de tot. Bucuria de a face zelos orice tema de casa care nu-mi cere sa fiu decit mediocrut harnica si ordonata mi-a ramas pina azi. Cum ar fi, de pilda, pregatitul a ceva savant. Documentarea, cititul, fisatul, adunatul ideilor (altora) si prelucrarea lor cu truda de albinuta au ramas o sursa calma de placere. Un mic secret pentru regasirea tihnei. Greul incepe in clipa cind trebuie, cum s-ar spune, sa dau din mine. S-o iau pe cont propriu, cu ideile si stilul meu. Atunci ma cuprind o emotie, o teama, ba chiar o panica, de parca as fi in prima zi cu Gabi la pionierii ajuta. Insa bucuria exaltata pe care o simt daca totul se sfirseste cu bine nu are pereche. E ca atunci, cind, parca lucrata la cutia de viteze de scolarul ce nu voia sa fie cuminte, am dat drumul pentru intiia oara la cita imaginatie si libertate erau infrinate in mine.
De data aceasta, fara zburdari printre cuvinte, tema de casa e chiar tema unei case. Adica a unei constructii de locuit, care, dupa specialisti, e – sa nu ne speriem de vorbele mari – o capodopera. Ea sta cuminte, aproape de neobservat, pe una din strazile Timisoarei. Despre aceasta casa unica in Romania eu trebuie sa scriu o carte. Pina acum, am adunat zeci de ore de inregistrari cu proprietarii, arhitectul, mesterii, prietenii, m-am intilnit cu cei care au facut sa se nasca un fel de legenda a locului, am citit studii si articole, am vazut sute de imagini. Sint bucuroasa si multumita. Ca pe vremuri, am strins multe, cu harnicie de albina. In plus, am descoperit ceva uluitor: ca toti, absolut toti care au fost legati, intr-un fel sau altul, de povestea asta, s-au construit oarecum si pe dinauntru, asa incit, dupa ce casa a fost terminata, ca-n filmele cu happy end, vietile lor au luat un curs fericit. Numai ca din tot acest amalgam de vorbe eu trebuie sa fac o carte: nici studiu, nici reportaj, nici memorii, nici roman. Inca nu stiu nimic. Ca sa intelegeti de ce imi e atit de frica, o sa va dezvalui saptamina viitoare despre ce casa si ce tema e vorba.