Nu cred sa fi pus placa de multe ori, poate cinci intr-un deceniu. Zgomotele datorate uzurii santurilor acopereau frecvent muzica. Am in ureche, sau in zona creierului unde se aduna chestiile mai greu de uitat decit era Bruce Willis de ucis, pasajul lent, jucaus, savant ritmat, de pe la jumatatea piesei Easy Money, chinuitor de suportat din cauza defectiunilor. Cit despre introducerile subtile, cu tenta de inregistrare naturala, nici vorba sa se mai desluseasca!
M-a pocnit, totusi, bafta ca, in primii ani “de libertate”, sa gasesc un CD cu versiunea remasterizata de Robert Fripp & Tony Arnold, in 1989, din seria numita pompos “The Definitive Edition”. Am si azi acel CD, si tocmai l-am pus in player, pentru comparatie cu “40th Anniversary Series”. “Nu se compara”, ar spune un batrin “specialist” care face naveta cu trenul si asculta la casti mp3-uri. Iar eu, ca sa ma dau destept, citez dictonul francez, gasit intr-un text de Dorin Tudoran, “comparaison n’est pas raison”. Intr-adevar, pare ca nu exista vreun motiv de a confrunta doua editii ale aceluiasi disc, deoarece “substanta” din care s-a obtinut noul mix este neschimbata. Numesc substanta benzile originale, atent pastrate de proprietarul lor, Robert Fripp. Remixarea din 2012, recent trimisa in lumea audiofila, poarta girul si amprenta (citeste sporul) lui Steven Wilson, omul care si-a pus talentul si competenta la dispozitia chitaristului admirat din frageda copilarie. Iar cind spui Steven Wilson, inevitabil spui surround. Ei, aici se isca niste motive de comparatie, chiar daca tot nu obtinem argumentul imbatabil!
Prin ce minune se transforma structura si dinamica unei vechi inregistrari, asa incit sa sune “ca din alta lume”, asta pricep. Mijloacele tehnice, controlate sau nu de computer, au atins un asemenea stadiu de sofisticare, ca pot fi folosite fara probleme pentru a genera ceva ce acum doua decenii parea improbabil. Daca inteligenta umana care le utilizeaza e condusa de gindul imbunatatirii traiului de zi cu zi, perfect. Daca nu, nimic nu scuza performanta uluitoare, inimaginabila. Fiindca nu-i totuna sa operezi tumori canceroase cu laserul sau sa distrugi cu el soldati inamici!
Robert Fripp & Steven Wilson au aflat calea de a repune in discutie perceptia muzicii. Ei ofera exemple concrete – diferite ca ritm, orchestrare si executie – ca treaba asta nu-i un moft al casei de discuri, toana cutarui muzician obsedat prea mult de avangardism ori moda perisabila. Am s-o repet mereu, fara teama de a fi tratat ca posedatii ideilor fixe, ca surround-ul e pasul inainte care inca isi asteapta publicul. Si nu-i o intorsatura de fraza, ci simpla constatare: intotdeauna noutatile importante au fost primite drept ciudatenii, aberatii, snobism. O fi paragraful acesta exagerat encomiastic, inutil explicativ, impardonabil de partizan sau, de ce nu, perfect confuz stilistic. N-am chef sa-l modific. De prea putine ori avem curajul sa afirmam deschis ce iubim, ce ne place, pe cine detestam sau ce magarii am comis. Iar cind o piesa de arta iese atit de pregnant in relief, a lauda-o la modul echilibrat, “obiectiv”, devine mediocritate – programata sau involuntara!
Am “playat” DVD-A-ul, versiunea surround, compresie MLP 24/96, de mai multe ori decit restul titlurilor King Crimson, editate in acelasi format anii trecuti. E si asta un elogiu. Indirect.