Drept pentru care, fara sa schimb nimic din continut, inlocuiesc doar numele de pe ambalaj. Deci Secretul Adrianei devine scurt si sec, Prozac. Ce-i cu medicamentul, dar si cu jocul de-a proza am scris deja intr-o carte. Acolo se adunau 101 pastile pentru bucurie, la care am mai adaugat intre timp, aici, in Supliment…, altele. Nu le vir nimanui pe git, dar ma gindesc ca in vremuri de cumpana, ba chiar de restriste, pica bine si citeva graunte intrematoare. Semn ca o fi viata si dupa alegeri, ca o mai fi rost de inimi saltate, de frunti descretite, de nadejdi sanatoase. Eu, una, ma pregatesc zilnic si-mi sporesc imunitatea nu doar cu echinaceea, ci si cu mici crimpeie de viata voioasa si buna, pe care le descopar in jurul meu, le culeg sirguincios si vi le pun in paneras. Cum ar fi, de pilda:
a). Cele patru nume istete de firme, descoperite zilele astea pe strazile urbei. Unul atirna deasupra unei agentii de turism: Calatorescu. Altul, deasupra unei patiserii: La placinte, inainte! Si alte doua, la concurenta directa: Bibliotheka, o super-vinoteca, deschisa intr-una din cele mai vechi case din Timisoara si, o strada mai incolo, Sala de lectura, care-i sucursala bibliotecii lichide, un loc placut de rasfoit o cafea, un vin bun si alte licori. O sa ziceti ca-s fleacuri, futilitati, zglobiosenii de furat ochii, cind totul ar trebui privit in fond, cu gravitate. Asa-i. Dar pe mine ma bucura simplul fapt ca vad oameni care nu se lasa, nu depun armele si nu abdica de la umor. Deci mai au speranta.
b). Cele 11 muscate care au reimbobocit si reinflorit la final de noiembrie, chestie nemaiintimplata la mine in curte, unde domnul Petrica lucreaza de doua zile si pregateste pamintul pentru iarna. Nici asa ceva n-am mai vazut, pentru ca domnul Petrica a aparut in viata noastra abia de azi-vara. Dar nici meserias ca domnia sa n-am intilnit. Atit de punctual, de priceput, de raspunzator pentru ceea ce face, de corect, de cinstit. Stau de multe ori si ma gindesc ca daca toti am fi ca domnul Petrica, Germania s-ar milogi de noi.
c). Cei 20 de oryzo-dependenti, care-s dependentii timisoreni de orez cu lapte. Stiu ca ce o sa spun acum o sa ma compromita pe vecie, dar ce mai conteaza? Marturisesc ca ori de cite ori simt ca pic de stres, nelinisti, tristeturi, ma avint intr-o regresie infantila ca la carte. Ba ma pitulez covrig sub duna, ba incep sa rod un pix, ba sa molfai o para, ba, cel mai des, o pun pe mama sa-mi faca un gris sau orez cu lapte. Dar cum ea nu le mai nimereste, cum daca le-as face eu n-ar mai fi acelasi lucru, salvarea a venit de peste drum de redactia Orizontului, dintr-o focaccerie, unde-i sefa o fosta studenta de la filosofie. Asa ca, tuna, fulgera, zilnic dupa prinz ma infatisez la datorie si imi iau portia de tranchilizant: orez cu lapte, presarat cu scortisoara. Chestia tare e ca ne batem pe cele 20 de portii cam 20 de oameni pe zi si cam aceiasi. Mame cu copii? As! Doar barbati tineri si domnisoare de pe la firmele mari din jur. Plus eu, mot pe coliva.