Alcatuita din doua micro-romane, Cutia cu batrini este singura opera de fictiune a lui Andrei Oisteanu. In Comisionarul, un fost avocat ce renunta la profesie pentru a livra flori la domiciliu este angajat de o clienta sa-i supravegheze tatal care amenintase cu sinuciderea. Ostil inca de la inceput fata de paznicul impus de fiica lui, Carol incearca prin toate mijloacele sa scape de el, ajungind in final sa nu mai stie daca acesta exista cu adevarat sau este doar un dublu al sau. Arhivarul este povestea unui colectionar care, in dorinta de a aduna obiecte stranii, strabate locuri fantastice si cunoaste oameni la fel de neobisnuiti ca lucrurile pe care le vind. Retras printre obiectele strinse, fostul arhivar incepe sa se identifice cu ele, impins parca de dorinta de a atinge si el conditia de obiect.
Paul Cernat: “Este o carte a unui estet indragostit de lucruri vechi”
Voi spune doar citeva cuvinte, pentru ca am un text chiar pe coperta a IV-a si la finalul dosarului de receptare si nu am foarte multe lucruri de spus in plus fata de ceea ce am scris. Nu retractez nimic. Avem de a face cu lansarea celei de-a treia editii dintr-o carte a carei obirsie se pierde in negura timpului, in sensul ca, din cite stiu si din cite a marturisit autorul insusi, a inceput sa fie scrisa chiar inainte de anii ‘80 sau, in orice caz, la inceputul anilor ‘80. A fost tiparita insa mult mai tirziu: prima editie in 1995, a doua in prima jumatate a anilor 2000 si a treia acum. Nu sint diferente semnificative. Intre timp, bibliografia autorului a mai crescut, prefata lui Dan C. Mihailescu a crescut si ea, acum ca o secventa a fost adusa la zi. Avem si acest dosar al receptarii cartii la primele doua editii care completeaza dipticul volumului, un volum-duplex, un volum alcatuit din doua mari secvente, doua micro-romane, Comisionarul si Arhivarul. Am mai spus-o si o repet, e vorba despre o carte cu o valoare de cale de acces catre sensibilitatea si interioritatea autorului Andrei Oisteanu, pe care il cunoastem cu totii ca antropolog, preocupat de istoria religiilor, de imagologie, de etnologie, dar si de literatura, iar o importanta dimensiune a cartilor sale este dedicata literaturii. Literatura reprezinta pentru Andrei Oisteanu un rezervor de imagini si o baza a cercetarilor domniei sale.
Aceasta carte de proza il plaseaza pe Andrei Oisteanu intr-o genealogie a maestrilor sai, Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, cu observatia ca, spre deosebire de ei, din pacate, Andrei Oisteanu nu a perseverat in proza. Ar fi fost foarte bine daca ar fi facut-o, dar si asa avem de a face cu o carte a unui cercetator intelectual pentru care literatura inseamna foarte mult. Este o bijuterie, este o carte a unui estet indragostit de lucruri vechi. Ambele proze, dar mai ales Arhivarul, marturisesc despre acest lucru. Este si o carte de atmosfera, este o carte in subsidiar despre identitate, despre dubla identitate, despre transferul de identitate. Este o carte indragostita de pitorescul balcanic. Este o carte mateina, dar in acelasi timp este si o carte care vine pe filiera de care pomeneam mai inainte, in special cea a lui Mircea Eliade. Andrei Oisteanu este o aparitie singulara ca prozator. Este in general o personalitate singulara, dar aceasta carte de vizita literara mi se pare ca este obligatorie pentru cine vrea sa inteleaga in profunzime demersul auctorial al lui Andrei Oisteanu. Literatura este in general o cale privilegiata de acces. Faptul ca Andrei Oisteanu nu a recidivat ma face sa cred ca tine intr-un fel la unicitatea acestei carti, care este intr-adevar o aparitie insolita in literatura romana a ultimelor decenii. Este foarte bine ca autorul tine periodic sa o readuca in atentia cititorilor, mai ales ca, din cite stiu, mai pregateste si o carte erudita, o noua carte savanta despre care poate ne va spune citeva vorbe. Eu cred ca toate cartile savante ale lui Andrei Oisteanu ar trebui citite si prin prisma acestui volum fermecator, a acestui volum care mie mi se pare ca e o carte de recitit. Eu o recitesc cu delicii si cred ca si dumneavoastra o veti reciti, daca ati citit-o, si o veti citi, daca nu ati citit-o, cu aceeasi placere.
Daniel Cristea-Enache: “Putem vedea bucuria autentica a unui scriitor autentic de a face o literatura care nu trebuie sa fie sofisticata in fiecare pagina”
Fata de Paul Cernat, Dan C. Mihailescu, Cosmin Ciotlos si alti cititori ai editiilor anterioare din aceasta carte, eu am avantajul ca am citit-o acum pentru prima oara. Sint un cititor impresionat sau neimpresionat, la o prima lectura, de aceasta carte. Si, in calitate de cititor, dar si de cititor profesionist, n-as face un transfer sau, cel putin, un transfer atit de lin intre studiile savante ale autorului nostru si identitatea lui de scriitor, de prozator. Am observat din referintele critice, adunate la sfirsitul volumului, ca s-a facut foarte frecvent aceasta echivalare si ca insusi autorul aici de fata a fost indemnat, politicos, sa se lase de proza, sa nu mai mearga pe acest culoar al prozei, care nu ar fi decit o copie palida, neconvingatoare a doxei sale de savant. Or, mie, dimpotriva, mi s-a parut in aceasta carte de proza ca, dincolo de cunostintele, de eruditia, de simbolurile cu care lucreaza simbologul, dincolo de arhetipuri si de eventuala scriitura mateina despre care s-a vorbit, exista o scriitura extrem de personala, ce este un construct al prozatorului Andrei Oisteanu. O scriitura care, ca sa fortez putin demonstratia, as spune chiar ca nu are nici o legatura cu savantul, desi evident ca exista niste fire intre ei. O sa va citesc un fragment ca sa putem vedea aceasta capacitate de expresie a unui autor, care in acest fragment nu se duce spre nici un strat de profunzime si nu face nici un fel de referinta simbolica mediata sau imediata, ci pur si simplu scrie cu o enorma placere ceva ce poate fi perceput la fel de catre cititor. Sa facem asadar testul lecturii din Andrei Oisteanu, un fragment din primul micro-roman – putem spune ca avem aici doua micro-romane intre aceleasi coperti –, un fragment dinspre finalul Comisionarului, unde Andrei Oisteanu scrie, cu cuvintele unui personaj, asa: “Eram un caraghios inutil si ridicol. Un figurant dintr-o mie la perpetuul bal mascat din gradina publica, la care participau copii in costumase de marinar, cu genunchii juliti, insotiti de guvernante nemtoaice cu ochelari pe nas si cu cite-o carticica in mina, deschisa la intimplare, babe melitind la nesfirsit aceleasi birfe, ciini de rasa ca niste bibelouri – care nu mai aveau nimic canin in ei, sapuniti, parfumati, coafati si asortati la taiorul doamnelor, adusi acolo ca sa se imperecheze la desuetul amoras de ghips din centrul parcului –, servitoare si soldati in calduri, negustori cu amantele lor pe care din vreme in vreme le mai schimbau intre ei, doamne ofilite care mimau fericirea pe sub umbrelute de soare la bratul ofiterilor in uniforme de parada, cu toate tinichelele lor de decoratii sclipind pe piept, calcind ritmic in sunetele festive ale fanfarei conduse de un capelmaistru cu favoriti stufosi si care parca nu mai murea niciodata… mi s-a facut lehamite de acest vodevil!”. Abia finalul acestui fragment trimite putin spre simbol, spre alegorie, spre parabola. In rest, putem vedea bucuria autentica a unui scriitor autentic de a face o literatura care nu trebuie sa fie in fiecare pagina sofisticata, stratificata, sa trimita spre alte sfere spirituale si care se “consoleaza” a fi literatura pur si simplu, o literatura absolut remarcabila. Orice autor asteapta de la un critic literar un verdict clar. Autorilor nu le place ca criticii sa o scalde in legatura cu textele lor, ci sa spuna guilty or not guilty sau, si mai pe scurt, “Da” sau “Nu”. Daca aceasta carte merita un “Da” sau un “Nu” din partea unui critic exigent, atunci eu spun ca merita un “Da”. Bucuria mea este ca pot spune acest lucru la a treia editie, fara sa ma las influentat de comentariile critice anterioare, care totusi, mai trebuie spus si o sa spun la final, sint strinse la sfirsitul acestei editii, asa interpretez eu, ca o forma de respect al autorului fata de cei care s-au aplecat asupra prozei sale, pentru ca sint si texte cu obiectii, sint si texte cu elogii si este o foarte frumoasa forma de convocare a lor intre copertile aceleiasi carti. In final am sa-l intreb pe domnul Oisteanu, un expert in simboluri, daca are vreo semnificatie adinca si simbolica faptul ca fata mea s-a nascut acum opt ani in zilele Tirgului Gaudeamus.
Cosmin Ciotlos: “In Cutia cu batrini este vorba mai degraba despre o singura proza”
Eu am sa preiau lucrurile de unde le-a lasat Daniel Cristea-Enache si am sa spun ca si verdictul meu clar este tot “Da”, intr-un cuvint, intr-o singura silaba. Mai mult de atit insa, cred ca mai sint citeva lucruri destul de importante de spus despre cartea asta, pe care, culmea, dosarul critic, foarte consistent, are vreo douazeci de pagini daca nu gresesc, nu le mentioneaza nicaieri si mi-a picat fisa, asa zicind, chiar de la prima pagina. Sint de acord cu Daniel Cristea-Enache atunci cind spune ca, in mod gresit de multe ori, istoricul religiilor Andrei Oisteanu, savantul si prozatorul sint pusi laolalta. Cred ca mai degraba ar fi cazul sa ii separam decis, asa cum sugera Daniel Cristea-Enache. Dar mai este o problema: aceasta carte este subintitulata roman, nu micro-roman, nu macro-nuvela, ci roman. Nu stiu in ce masura asadar este intelept sa vorbim despre doua proze si nu despre una singura, construita dupa niste principii compozitionale destul de greu decelabile, pentru ca nu sare in ochi lucrul acesta. Cred insa ca este vorba mai degraba despre o singura proza. Si, recunosc, risc cu interpretarea asta, mai ales ca este spontana. Risc, dar o fac in virtutea unei observatii: prima bucata, Comisionarul, contine si ca moto, si ca investigatie intrebarea esentiala pusa de Albert Camus in privinta filosofiei: merita viata sa fie traita sau nu? Restul, spune Camus, e vorbarie goala, nu mai sintem in teritoriul ideilor reale. Ei bine, cred ca in toata cartea, nu numai in prima proza, Andrei Oisteanu se straduieste sa raspunda acestei intrebari. Cea de a doua jumatate a romanului ipostaziaza un batrin arhivar destul de straniu, care cauta nimic altceva decit obiecte ciudate, da un anunt in ziar in care le propune celor ce au asa ceva sa i le ofere. Din acel moment incepe lungul sau traseu printre cei care adapostesc asemenea obiecte stranii. Ei bine, am sa va spun un lucru: nici unul dintre aceste obiecte ciudate – si sint multe stranietati acolo, multe detalii si maruntisuri pe care oamenii le adapostesc in cutia respectiva, in “cutia cu batrini” – nu este lipsit de o dimensiune profund existentiala. Titlul cartii este revelator in acest sens. Nu e “cutia cu obiecte vechi”, nu e “cutia cu gablonturi”, e o “cutie cu batrini”, cu fiinte care, Dumnezeu stie cum, se adapostesc acolo. La un moment dat exista o poveste despre un batrin care incepe sa construiasca, neglijind complet legile fizicii, o serie de obiecte de tip perpetuum mobile. Ei bine, aceste obiecte distrug destine. Sint citiva oameni, o familie intreaga, care mor in conditii stranii, tragice, probabil din cauza acelor mici constructii artificiale, a acelor artefacte. Asa incit cred ca acest roman unic contine doua jumatati care ambele raspund la intrebarea esentiala a filosofiei. Din acest punct de vedere, atunci cind l-am citit prima oara, in 2005, am cazut si eu in plasa multora si am stabilit o ierarhie interna. Pe vremea aia mi-a placut mai mult cea de a doua jumatate a romanului. Acum imi dau seama ca imi place capitolul respectiv, dar ca – in intregul lui – romanul e mai bun decit poate fi capitolul respectiv luat de unul singur.
Andrei Oisteanu: “Fiica mea m-a convins sa public aceasta carte”
Le multumesc lui Silviu Lupescu, lui Adrian Serban si intregii echipe de la Polirom, mai ales Terezei Culianu, care mi-a fost redactor de carte. O echipa care lucreaza impecabil volum cu volum, dar si seria de autor pe care o editeaza in ceea ce ma priveste. Le multumesc de asemenea celor trei critici literari pentru cuvintele spuse. E normal ca unui cititor profesionist, cum sinteti, domnule Cristea-Enache, sa i se nasca fiica in timpul unui tirg de carte. Mi-ati ridicat intr-un fel mingea la fileu, pentru ca acest volum este dedicat fiicei mele, Amana, care la 14 ani, in 1994, a descoperit intr-un sertar manuscrisul pe care renuntasem sa-l mai public, dupa ce editurile de dinainte de ‘89 mi-l refuzasera sau incercasera sa-l cenzureze. Ea m-a convins sa public Cutia cu batrini.
Revenind la discutia purtata aici, observ ca, in afara de comentariul la textul propriu-zis, exista si un comentariu metatextual. Mai interesant decit textul pare a fi contextul faptului ca autorul vine dintr-o zona savanta (cu sau fara ghilimele) si derapeaza (cu sau fara ghilimele) in zona literaturii. Este intr-adevar – cum observa Paul Cernat – o problema pe care si-au pus-o si Mircea Eliade, si I.P. Culianu. Ei au perseverat in scrierea de literatura, dar si-au pus si aceasta problema. Si anume: cum se produce trecerea de la nonfiction la fiction, de la exegeza mitului la geneza mitului (literatura este “fiica mitologiei”, cum spunea Eliade)? Se produce constient sau inconstient, prin defulare sau dedublare, din exces de creativitate?! Eliade chiar a scris un text pe aceasta tema, unul necunoscut in Romania. Este vorba despre o conferinta tinuta la Universitatea din Chicago, in 1978, care se intitula “Literary imagination and religious structure” si in care vorbeste despre aceasta simbioza, chiar in ceea ce-l priveste: “Din propria-mi experienta – spune Eliade –, stiu ca unele dintre creatiile mele literare mi-au dat o mai profunda intelegere a anumitor structuri ale sacrului si ca, uneori, fara sa fiu constient de acest fapt in momentul in care scriam literatura, imaginatia literara utiliza material sau sensuri pe care le studiasem ca istoric al religiilor”. E vorba de un schimb de substante in ambele sensuri, reciproc, adesea inconstient si care este interesant de studiat el insusi. Ca sa nu vorbesc despre mine, am sa spun doua cuvinte despre literatura lui Eliade si despre modul in care istoricul religiilor “camufla sacrul” in literatura. Unul dintre conceptele lui importante este, cum se stie, axis mundi. In doua dintre prozele sale apare acest concept intr-un mod foarte literar. La inceputul piesei Coloana infinita, sculptorul – evident Brancusi – lucreaza ceva in atelier. Un politist intra surescitat si il intreaba: “Dom’le, dumneata ai facut coloana aia de afara?”. “Da, eu.” “Hai dom’le, ce naiba, se catara copiii pe ea si dispar undeva sus!” Iata ca intr-un schimb de replici banale, intr-o ancheta cvasi-politista, se afla tot fiorul ideii majore ca exista o “spartura” in realitate pe unde copiii, nu intimplator anume ei, reusesc sa treaca in lumea de dincolo. In nuvela Pe strada Mintuleasa aflam – intr-o ancheta cvasi-securista, de data aceasta – ca fiul adolescent al rabinului, nu intimplator anume el, este singurul care stie unde se afla pivnita din zona strazii Mintuleasa, pe unde el insusi trece, printr-o “pestera de clestar”, in tarimul celalalt. Sint fixate astfel cele doua capete (de sus si de jos) ale axis mundi, tainica axa care uneste lumea de dincolo cu lumea de dincoace. Va multumesc!
Andrei Oisteanu este cercetator la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Romana), conferentiar la Centrul de Studii Ebraice (Universitatea Bucuresti), presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Religiilor.
Carti publicate: Gradina de dincolo. Zoosophia (Dacia, 1980; Polirom, 2012); Motive si semnificatii mito-simbolice in cultura traditionala romaneasca (Minerva, 1989); Cutia cu batrini (Meta, 1995; Cartea Romaneasca, 2005, Polirom, 2012); Mythos & Logos. Studii de antropologie culturala (Nemira, 1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (FCR, 1999); Imaginea evreului in cultura romana (Humanitas, 2001, 2004; Polirom, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania – Asociatia Bucuresti; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur (Konstanz, 2002); Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (Polirom, 2004); Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu (Polirom, 2007); Il diluvio, il drago e il labirinto (Verona, 2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures (University of Nebraska Press, 2009) (Premiul “A.D. Xenopol” al Academiei Romane); Konstruktionen des Judenbildes (Berlin, 2010); Narcotice in cultura romana (Polirom, 2010, 2011) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romania); Sexualitate si societate (in curs de aparitie, Polirom); Rauschgift in der rumänischen Kultur (in curs de aparitie, Berlin); Imaginer le juif (in curs de aparitie, Paris).