Perechea neplacut de lucida a lui Mihai Eminescu, Caragiale ne-a descris asa cum ne-a vazut el, cu ochiul sau cel vizionar si rau, asa cum Eminescu, in exaltatele sale poeme patriotice, a descris romanii asa cum si i-ar fi dorit, cu ochiul sau cel vizionar si bun. De aceea, poate, Eminescu e mai proslavit decit Caragiale: ne-a placut mai mult inflacarata sa Romanie fictionala si am ris acru, cu jumatate de gura, la meschina Romanie reala din textele afurisitului de grec. Iar acum idealul national romantic al lui Eminescu a ramas acolo unde ii era locul, in secolul al XIX-lea, in vreme ce realitatea meschina a Romaniei caragialesti pare sa se fi perpetuat, cu sanse mari de a fi nemuritoare. Sa fi prins autorul Scrisorii pierdute insasi esenta ridicolului ce anima natia noastra mica, dar viteaza?
Anul Eminescu (o suta de ani de la moartea poetului) a fost celebrat in 1989 cu surle si trimbite. In toata tara se desfasurau colocvii si intilniri “Eminescu”, se recita Eminescu, la examene se dadeau subiecte cu Eminescu si nu era revista literara care sa nu publice macar un material despre Eminescu. Acum, la centenarul Caragiale, n-a mai fost cazul.
Va fi fost de vina si delasarea noastra balcanica. Vor fi jucat vreun rol si criza, lipsa de bani, constringerile bugetare. Dar cred ca pe undeva a contat si jena pe care o simtim cind ne apropiem de opera lui ca de o oglinda veche, nemiloasa si rautacioasa: romani de ieri, romani de azi. Iar intr-un an de fervoare patriotico-nationalista cum a fost acesta, intr-un an de tulburari politice precum cele din 2012, apelul la Caragiale ar fi fost devastator, cel putin pentru cei care au cit de cit simtul ridicolului. Mai bine nu.
Paradoxal insa, cel ignorat nu vrea sa se lase ignorat. Caragiale, mort acum o suta de ani, e nemuritor asa cum si-ar dori sa fie nemuritor orice scriitor: lumea lui traieste si prospera in continuare, la fel de urita, murdara si meschina ca si acum un veac si mai bine. Cu alte vesminte, cu un alt limbaj, intr-un alt decor, cu o alta recuzita.
Asta a fost Romania anului 2012: anul Caragiale la scara nationala. Intreaga tara a fost o scena, iar oamenii politici, ziaristii, functionarii mai mari sau mai marunti, tatele de mahala (acum si la TV) si-au jucat rolurile magnific, fiindca ele sint viata lor. Astfel, Caragiale a fost sarbatorit prin rasturnari de guverne, printr-un referendum, prin propaganda desantata pro si contra puterii sau a opozitiei, prin dramolete de mahala, prin discursuri jalnice si figuri ridicole, smulse din Scrisoarea pierduta si din Momentele marelui autor, prin tradari si retractari, prin tot ce poate acoperi de ridicol fiinta umana – si o si acopera.
Stiu ca si textul de fata suna a cliseu (partial, si este, fiindca lucrurile sint un pic mai complicate), dar inainte de a-l scrie, am rasfoit Scrisoarea pierduta si volumul de Momente, citate mai sus. Va amintiti de unanimitatea lui Trahanache, azi pe cale sa se implineasca, curat constitutional, in Parlamentul Romaniei? Cum va suna citatul acesta: “Sintem in epoca reformelor; spiritul public se agita asupra atitor si atitor chestiuni, toate «vitale…»“?. E de azi sau de ieri? Ce sa mai zic de Telegramele, devenite azi scrisori, trimise ieri din provincie la prim-ministru, azi din provincia Romania la Bruxelles – cele in care Costachel Gudurau reclama “viata onorul nesigure”, “banditii regimului acest secol lumina bagiucurind constitutia ce ati giurat voit ucidi”, ca apoi sa se ajunga la atit de cunoscutul “pupat toti piata endependenti”?
“Cind vine, ma-ntelegi, un guvern de banditi, fiindca n-are cine sa-l opreasca de a lovi in tot ce e mai scump…” – asta nu e Antena 1, ci Atmosfera incarcata. “Este o criza, ma-ntelegi, care poti pentru ca sa zici ca nu se poate mai oribila.” Spre surprinderea mea, pina si revolutionarii cu patalama, care si-au revendicat dreptul la pomana de la statul roman de azi, au un venerabil stramos in nenea Nita al lui Caragiale, din Jertfe patriotice.
Caragiale 1912-2012. Asa am sarbatorit noi Anul Caragiale: la nivel inalt. Inclusiv cu plastografii. Dar, vorba maestrului, “vom vedea!… Sint judecatori la Berlin!”. Azi, la Bruxelles.
Ma intreb: daca ar fi trait astazi, Caragiale s-ar fi bucurat de oferta de material proaspat sau s-ar fi ingrozit de vitalitatea personajelor lui? De un lucru sint insa sigur: ar fi emigrat iarasi la Berlin si nu s-ar mai fi intors niciodata.