Poate doar celor cu obisnuintele neschimbate din anii cind erau tineri si nemuritori, si nu conta cum si ce urma sa le ofere viata! Unora, ce-i drept, le-a revenit prea putin sau deloc, destui fiind azi nume uitate pe-o cruce. Si nu vorbesc de muzicantii arondati genului, ci de ascultatori disipati in toata lumea, din California, de unde provenea distractia, pina in Japonia, trecind prin partea noastra de glob – Europa unita parelnic. Nici vedetelor ce-au definit stilul, si care au capatat binemeritata stea pe bulevardul celebritatilor de rangul doi, nu le-a fost rezervata o doza prea mare de bucurie. Poate doar cine a stiut ori a avut noroc sa treaca peste incorsetarea impusa contractual, amestecind in guasele personale vopseaua altor subgenuri, sa ramina reper singular, titularul unui album complet, nu al hitului antologat pe-un Best of… Poate Guns N’ Roses, Bon Jovi, Motley Crue, Twisted Sister, Whitesnake, Def Leppard sa defineasca, prin contaminare, si genul acesta placut urechii si ochiului. Fireste, cu mentionarea “precursorilor” (unii, contemporani si parteneri de turnee, mai longevivi decit “urmasii”): Heart, Rainbow, Van Halen, Alice Cooper, Aerosmith.
Pentru mine, lasind deoparte componenta sentimentala, importanta curentului hair-metal, cita e, vine din faptul ca aproape toti participantii la petrecere au mentinut in agitatie spiritul rockeresc, intr-o perioada cind agresiunea comercialului devenise greu de evitat (ulterior de neinlaturat). Va fi fost muzica hair-metal surogat al calitatii, manifestare indoielnica, bubble-gum ce strica dantura si fursec la mondenitati televizuale; peste ani (si iata, au trecut aproape 30…) ii putem aprecia, pertinent, partea buna. Generatia trezita de gidilatura pletelor (naturale sau peruci) a crescut consumind sunetul chitarii electrice, ritmul tobelor si burzuluiala basului orchestrate cinstit sa placa. N-a ingurgitat l(esin)aturi pop, lalaieli soul, infumurate (o)rockaieli si-alte prefacatorii gretoase.
Cind spui hair-metal, sub pleoape iti vine imaginea parului blond, a blugilor jerpeliti, a gecii de piele. Adica simbolurile rock dintotdeauna. Filosoful dilematic se duce cu gindul, firesc, la o femeie. Si cine e mai potrivita sa intruchipeze superlativ genul decit Lita Ford? Ea este emblema, fara indoiala. S-ar crede ca a si beneficiat de recunoastere deplina, de cariera suitoare, de tratament corect. Da’ de unde! Lita Ford este ilustrarea perfecta a fragilitatii artistului in lumea brutala ghidata de regula profitului imediat. Victima mentalitatii macho, dominanta in show-biz, Lita n-a ezitat sa-si mentina viziunea proprie asupra muzicii, iar cind n-a reusit sa cinte, sa imprime ce-i place, a lucrat ca vinzatoare de magazin. Ca orice femeie, a dorit sa fie mama si are doi baieti.
Cum viata nu-i usoara cind vrei sa fii tu insuti, Lita a primit in plin si amaraciunea de-a fi impinsa la coada in planurile caselor de discuri, si nefericirea casniciei cu barbati ce-o considerau, probabil, sub nivelul lor (ei figurind ca rockeri), si drama de-a fi despartita de copii; mai mult, traieste tragedia de a-si vedea baietii “intorsi” contra ei (subiectul piesei Mother de pe albumul Living Like A Runaway, 2012, SPV/Steamhammer). (Piesa-titlu e simpla, stralucitoare, dureros nostalgica!) Ura in(ter)umana, ipocrizia sociala, mizeria, divortul fac substanta altor piese. Discul readuce in lumina un suflet matur si sensibil, ce n-a pierdut nimic din vivacitate si forta. Nu e simpla realizare discografica, e document exemplar al unei consecvente admirabile.)